IEȘIREA PRIN PSALM ÎN OPERA LUI EUGEN DORCESCU
Eugen Dorcescu își continuă mesajul poetic cu
volumul APROAPELE. 111 Psalmi și alte poeme,
apărut la Editura Eurostampa, din Timișoara, în anul 2022, 163
pagini, plus Anexe foto color, cu o postfață de Florin-Corneliu
Popovici. Mirela Ioana-Dorcescu ne prezintă istoria acestei cărți
chiar la început, cu o Notă
asupraediției. Ne introduce-n atmosfera poeziei
scriitorului. Nota ne informează că Sumarul a fost finalizat în
anul 2022, în acea săptămână încărcată de lumină, de Sărbătoarea
Învierii Mântuitorului, Praznic prin excelență, în istoria
Creștinismului și a lumii. Textele au fost, în timp, riguros
arhivate, au fost adunate, cu sfințenie, în perioada anilor
1992-2000, poetul având o imensă grijă pentru adevărul conținut în
psalmi.
Suntem în fața unui gen aparte, mai rar abordat în
literatură, la limita cu teologia. Sunt 111 psalmi, avem un mesaj
subliminal legat de Dumnezeul Triunic (Tată, Fiu, Duh Sfânt), trei
ipostaze verticale, trimițând spre Cerul lui Dumnezeu. Divinitatea
este aproape de scrib, o prezență copleșitoare, care generează nu
numai literatură, mesaj, limbaj, poduri spirituale, generează o
relație între Dumnezeu și om, posibilă prin capacitatea omului de
a-și asuma limitele și de a accepta că este doar lutul în Mâna
Creatorului. Pe de altă parte, aproapele este și semenul de lângă
scrib, cel care acceptă iubirea ca punte de lumină între oameni și
punte de lumină cu Dumnezeu. Poetul scrie: „Voi, frați nefericiți
preafericiți,/ Ce vă-ntrebați și căutați mereu!/ Vă chem pe culmea
sufletului meu./ O, dacă-ați ști, dacă-ați putea să știți/ Ce viu
și ce concret e Dumnezeu!” (Aproapele, p. 137). De reținut
alăturarea „frați neferiți preafericiți”, aparent antagonică, ce
exprimă tragedia și harul puse în ființa umană, paradoxul tainic al
existenței.
Psalmul are o istorie îndelungată, rădăcinile sale sunt
în Scriptură, îi revine menirea de a-l ajuta pe om să prindă
tehnica adresării către Dumnezeu, modul cum trebuie să procedeze,
starea cuvenită, cuvintele, pauzele, tăcerile, așteptarea
răspunsurilor. Este o dispoziție lăuntrică specială, eul intră cu
greu în această poziție spirituală. Dumnezeu poate să accepte sau
să refuze. Psalmul nu e rugăciune, se aseamănă, însă, cu ea, i se
suprapune, lucrurile se întrepătrund. Acest gen a mai fost cultivat
în literatura română de Paul Aretzu, Horea Bădescu, Paulina Popa,
Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi etc.
Au fost selectate și reținute, din manuscrise (cu
acordul autorului, desigur, destul de greu de obținut, datorită
rigorii și seriozității), o seamă de poeme scrise într-o etapă mai
veche a creației, după perioada de definitivare a Psalmilor în
versuri și înainte de contribuția lui Eugen Dorcescu la editarea
Bibliei, diortorisită după „Septuaginta” de marele cărturar și
slujitor creștin ortodox al Clujului, Vadului și Feleacului,
Bartolomeu Valeriu Anania. De fapt, volumul i se dedică acestuia,
cu generozitate și înțelepciune, dovadă că partea spirituală
continuă și-n eternitate. Aproapele rămâne aproape și în planuri
subtile…
Cartea are un moto expresiv, edificator și exact, legat
de mesajul întregului text: „Nu voi muri, ci voi fi viu și voi
povesti lucrurile Domnului.” (Sfânta Scriptură, Ps.
117:17).
Prezentul volum aruncă o punte între cărțile poetului,
leagă lucrurile cu abnegație și atenție maximă.
Este o punte cu Jurnalul (două volume), Îngerul
Adâncului. Pagini de jurnal, 1991-1998 și ADAM.
Pagini de jurnal, 2000-2010, Editura Mirton, Timișoara, 2020,
precum și cu Biblicele, ediția I, 2003, Editura Marineasa
din Timișoara; ediția a II-a, 2021, Editura Eurostampa din
Timișoara. Mesajul se rotunjește și apare luminos, original,
adânc.
Aproapele se structurează în trei părți: o secțiune de
111 Psalmi, însoțiți de un prolog și un epilog; urmează poeme de
factură spirituală, publicate mai recent, ca o legătură în timpi
diferiți din creația poetică; partea a treia este un discurs
omagial semnat de Florin-Corneliu Popovici. Se mai adaugă o
biobibliografie a autorului și câteva anexe ilustrative, dovadă că
opera unui poet se coagulează în timp și spațiu, necesită muncă,
dedicare, acceptarea rigorilor acestui gen. Ultimele poeme fac
legătura între perioade diferite, dar sunt unitare, încastrate în
blocul masiv de texte scrise.
În Nota asupra ediției, Mirela-Ioana Dorcescu
(soția poetului și partener de viziune) afirmă: „Subliniem că, în
Aproapele (111 Psalmi și alte poeme), toți Psalmii sunt ai
lui Eugen Dorcescu. Strigătul său către Dumnezeu este rugăciunea cu
care se identifică Poetul” (p. 10).
Psalmii au două planuri spirituale. Unul, în care poetul
intră în pielea scribului, folosește simboluri, semne, metafore
utilizate în literatura creștină, acceptate de cititorul obișnuit
al Scripturii. În cel de al doilea plan, scribul vine cu
simbolurile, semnele, metaforele proprii, autentice, originale.
Face legătura dintre un trecut marcat de prezența divină și un
prezent copleșitor, modelat de prezența lui Dumnezeu în momentul
revelației particulare.
La finalul unor psalmi, avem trimiteri la pasaje din
Vechiul Testament și din Noul Testament, astfel
mesajul are rigoarea adevărului biblic. Pe de altă parte, sunt
semne aflate în narațiunea Scripturii: flacăra de pe drumul
Damascului; Muntele Sfânt, Sionul; trimiteri la viețile lui Adam,
Avraam, Iisus; simbolul crucii; lumina divină; sângele lui Iisus
etc. Sunt și semne personale: „ziua mi-aruncă peste umeri o zeghe”;
„Lacrimile mele ce curg din ochii Tăi”; „cerul pal/ aruncă limuzine
de cristal”; „eu dorm între lăcate și zăbrele”; „fauna ploii își
face siesta”; „gerul împietrește misterul” etc.
Talentul, cultura, rigoarea cărturarului, toate îl ajută
pe Eugen Dorcescu să ne prezinte poeme dense, cu impact asupra
cititorului, și care transmit energia divină captată de poet în
momentul creației. Avem un jurnal poetic, marcat de anotimpuri,
stări, căderi în abis, recuperarea memoriei ancestrale, intrarea în
mit ca-ntr-o catedrală. Suferința lui Dumnezeu pentru creația Sa se
transmite asupra poetului. Acțiunea unei lumi oarbe se vădește
prin: apa neagră, vântul care scutură catargul, hăuri care apar
brusc. Poetul scrie: „…intru-un cosmos prin durere” (p. 15), fără
bagaje specifice, neputincios, limitat, copleșit.
El, omul și scribul, are capacitatea de a vedea tabloul
general al creației. Primăvara îi oferă perspectiva (păsări mov, un
miraj de suflete ce zboară): „Și totuși, amintirea nu ne minte./ Am
fost cândva acolo și-am văzut./ Am fost mai înainte de-nceput,/ De
ființa noastră însăși mai `nainte” (p.19).
Prezența divină se manifestă în fiecare anotimp,
primăvara, în luna martie, lanțurile vremii se dezgheață, se simte
aceeași flacără de pe drumul Damascului, flacăra eternă care a
marcat viața apostolului Pavel, l-a schimbat pentru totdeauna. La
fel și pașii lui Dumnezeu în vârful duzilor, pe vremea regelui
David… Sunt manifestări care au efecte asupra celor receptivi la
marea călătoriei în istorie… „Nădăjduiesc și-am tot nădăjduit/ Ori
flacăra din drumul spre Damasc,/ Spre-a fi stare iarăși să mă
nasc,/ Ori susurul acela negrăit” (p. 21).
Anii afectează ființa poetului, fiecare oră are
greutatea ei, fiecare noapte are durerea și acțiunea ei: „Trupul
tăiat, retezat, stivuit,/zi de zi, de al nopții/ cuțit” (p.25).
Păcatul originar/ strămoșesc se manifestă în ființa omului, nu-l
poate evita, constată și atât, asumându-și destinul. Scribul își
asumă și el destinul. Psalmul 30 reflectă acest lucru, acut,
irevocabil, dureros de real. Un psalm dens, cu sensuri multiple,
punând accentul pe lucrarea divină:
„Știu: voi/ muri uitat și sărac,/ un ascet învelit în/
pânză de sac./ Implorând, până-n/ ultima clipă,/ să mă-nvăluie-n
umbra-I/ divina aripă./ Încă de-acum,/ nu mai am niciun/ țel,
niciun drum./ Mă întreb cine sunt./ Pământul din mine nu/ mai este
pământ” (p.47).
În noiembrie, toamna de aur, cu toate capcanele ei,
aduce lumina lichidă, una subtilă, secretă, greu de perceput, dar o
prezență atroce. O lumină aparte, venind apăsător, crunt de real și
cu impact: „Lumina aceasta sângerie-i/ lichidul/ ce curge, ce va
curge, ce-a curs/ – cum s-a mai spus -/ din coasta străpunsă, de-a
pururi,/ în slavă, a Domnului nostru Iisus” (p. 34). Doar cel în
relație cu Dumnezeu va pricepe semnul, va capta lumina aceasta,
doar cel care a fost inițiat, a suferit, a murit – înviat cu Iisus,
sfidând timpul. Sunt semne și semne, la Dorcescu semnele biblice se
suprapun semnelor personale. El are meritul de a scrie despre
aceste anotimpuri ale credinței…
Indiferent de timp și stare, de anotimp și eternitate,
în lume există o ploaie presantă, prezentă, acută. Ploaia de lumină
și cenușă, căzând din Infern. Poetul declară: „Asemenea noi: suntem
și/ liberi, și legați în/ obezi și cătușe./ Tragice ființe,
vinovate/ ființe. Ființe de soare și/ de cenușă” (p.
73).
Imaginea lui Iisus pe cruce este una care marchează
istoria, un tablou aparent cunoscut, dar Cerul îl protejează
ca-ntr-o haină, „în aura de raze și de taină”. Un tablou care
domină timpul ce ni s-a dat, fără Crucea Lui nu există salvare/
mântuire… El separă lumile, adună oamenii, le marchează existența
într-o ramă de „plasmă și sânge” (p. 128)…
Scrisul psalmilor este și o rugăciune pentru poet, o
mărturisește în psalmul 74, presiunea responsabilității este
imensă, teribilă, până la disoluția ființei: „Tot ce-Ți scriu, ce
Ți-am scris/ a căzut în gloriosu-Ți/ abis” (p.93).
Exemplele pot continua. Cei 111 psalmi au fost trecuți
pe hârtia fragilă într-o vreme trecută, vin dintr-un trecut
prezent. Cele patru poeme, psalmi din final, finalizați în anii din
urmă, dintr-un prezent trecut, cu pași spre viitorul protector,
leagă substanța întregului volum, îi dau o dimensiune specială:
istoria unei relații dintre om și Dumnezeu. Una elegantă,
literatura fiind mijlocul prin care omul poate exprima frumosul, un
răspuns la grația divină.
Ultimul psalm, prezența aripii minunate se vădește prin
zefirul jucăuș, la fel ca-n Evanghelia după Ioan. Nicodim primește
de la Iisus semnul: vântul nu-l vezi, dar vezi arborii/ copacii/
lumea vibrând sub presiunea invizibilă, delicată și fermă: Duhul
Sfânt… Aproape și departe, iată dimensiunea în care se mișcă omul
folosind cuvintele, ele se percep cu un simț special și marchează
nevăzutul. Sunt Logosul… Cităm: „Aici, în parc, la numai câțiva
pași/ de casa mea și, totuși, ce departe/ de lume, viață și de
moarte,/ de n-ar fi fost ca Duhul să mă poarte,/ spre lumea celor
scriși în Marea Carte,/ aș fi rămas, pe veci, cu cei rămași” (p.
138).
Stilul lui Eugen Dorcescu este cizelat până la limită,
exprimă prin cuvinte legate riguros, matematic și armonios, cu o
muzicalitate internă proprie, un adevăr literar profund. Am putea
spune că suntem în prezența unei poezii religioase, dar suntem și
în prezența unei lirici existențiale, care forțează la maximum
realitatea profundă, aducând în plin plan un adevăr experimentat de
ființa umană. Cititorul se va putea racorda la trăirile redate în
volum, va înțelege că există ceva mult mai mare în lume… Citim:
„Învierea din morți/ ne-nfioară, oricât/ am fi de lumești, de/
netoți,/ de roboți.” (p.22).
Zenovie Cârlugea puncta, referindu-se la volumul de
față: „Fie că se exprimă în versuri șlefuite prozodic și solemne de
10-11 silabe, în ritmuri iambice, fie că, nu de puține ori, gândul
canonic se desfășoară după libertățile versului liber, este de
regăsit în acești psalmi atât drama unui suflet care
conștientizează impasul ontologic al omului, cât și năzuința întru
salvare și eliberare. Iar acest deziderat este, desigur, de
referențialitate spirituală, de trăire biblică, întru numele
Domnului, adică într-o metafizică de ordin creștin, deschizătoare
de ceruri și de pacificări redempționale” (Dinamica structurantă
a unor antinomii imaginare în lirica lui EUGEN DORCESCU:
„APROAPELE. 111 PSALMI și alte poeme” – 05.07.2022, pe rețeaua
socială Facebook și în revista „Măiastra” – Târgu
Jiu).
Poetul scria: „Creatură bătută de soartă,/ omul își duce
în cârcă/ tot mai greu, și mai greu,/ istoria moartă” (p.117). Este
panorama asupra unei istorii în care totul a devenit
invers.
În final, fenomenele au o dimensiune personală pentru
fiecare, iată semnul: „Toate-s gândite, croite cu dreaptă/ măsură./
Chiar și cafeaua cu zaț. Chiar/ și felia – ce mestec – de zgură”
(p.28).
Constantin Stancu
Text apărut în rev. Vatra veche, nr. 10/2022
