VÂRSTELE
MUNTELUI
Radu Ţuculescu
a tradus o carte profundă despre singurătatea artistului
între oameni şi bucuria sa în memoria muntelui, o carte scrisă de
Werner Lutz purtând titlul VÎRSTELE MUNTELUI, apărută
în colecţia Biblioteca Revistei Familia, Oradea –
2006.
Werner Lutz este cunoscut poet
şi pictor născut în Elveţia, la Wolfhalden, şi este o voce
semnificativă a literaturii universale venind din zona curată e
ţării sale.
Puterea versului trăit, scris şi
strigat de Werner Lutz poate să focalizeze o lume în cuvinte
argintate, să atragă seminţele eterne ale gândului şi să propună
miracolul spiritual.
Un om se refugiază în munte,
aproape de cer, între ierburi carnivore, departe de iubirile
risipite în urbea cu tentacule, acceptând singurătatea ca pe stare
primordială, ca pe ceva necesar, dureros, adânc şi empatic. Aşa
începe lumea bărbatului singur, deschis spre aerul tare a muntelui,
spre miracole zilnice, redescoperă creaţia prin sunet, miros,
insecte, pomi, casa de lemn, geometria verdelui, glasul ierbii,
culorile ca fiinţe, redescoperă raiul pierdut şi tace, lăsându-se
scris de întâmplările banale ale zilei, trainice, lirice,
curajoase…
 |
| Imagine din Retezat |
Povestirea formată din scurte
poeme în proză, din gânduri care pătrund în fiinţa scriitorului şi
a cititorului, povestirea redă acea singurătate fertilă, acea stare
unică de viaţă unde lumina este prezentă, unde umorul face
eternitatea suportabilă, singurătatea în care se recreează
lumea.
Artistul este
receptiv.
Omul este
copleşit.
Bărbatul strigă, artistul tace
acceptând totul ca o rugăciune aproape de Dumnezeu, muntele e
personajul principal care inventează singurătatea poetului şi o
transformă în poem lung, scris pentru anotimpurile iubirii
…
Traducerea cărţii este
inspirată, Radu Ţuculescu prinde lirica textului şi fluidul
ideilor, poetul Werner Lutz este deschis lumii prin cuvinte
scânteietoare, iar muntele iveşte adâncimea sufletului omenesc,
oglindă îndreptată spre univers …
Casa de lemn unde s-a refugiat
poetul este una care prinde gândurile risipite, era vie ca o
vietate ce acceptă omul: „ Mă întâlneam cu mine însumi,
propria-mi voce venea spre mine, venea înapoi din toate direcţiile.
…Priveam nu mă apăram”.
Muntele se refugiază şi el în
casa de lemn, ceaţa se ascunde în dulapuri, iar mirosul bătrânului
frunziş lenevea în sertare …
Werner Lutz notează: „
Citisem despre singurătatea lucrurilor, şi cum o mică sau mare
încăpere poate să întărească această singurătate
ori să o micşoreze”.
O poezie, o sticlă de vin,
peisajul din fereastră, ecoul muntelui, sunt evenimente care dau
dinamism poeziei din scriere, povestirile au ceva care atrage,
miracolul vieţii care există în urechea
muntelui…
Iată cum se termină povestirea:
„Nepăsarea care creşte se revarsă într-o plutire lipsită de
dureri, o desprindere de pământ. Nu e ca într-o închisoare, să mori
ghemuit în zăpadă, să te laşi acoperit de frig şi pulbere albă. E
de ajuns a-i întreba pe cei salvaţi. Niciodată nu vor înceta a
povesti despre călătoria lor în iarnă, călătorie dusă până aproape
de fericire”. Ultimul cuvânt e fericire, singurătatea a spălat
sufletul bărbatului, iar lumina canibală se înghiţea pe sine mereu.
Nu întâmplător este folosit cuvântul fericire, ci este starea la
care ajunge călătorul care străbate muntele cu fiinţa sa firavă…un
pastel de toamnă, uitat pe zăpadă, gândit iarna şi scris primăvara
…iată vârstele muntelui.
Cine locuieşte în casa de lemn
din memoria muntelui va muri cumva îngheţat, cu o cheie în mână, cu
zâmbetul pe buze, mulţumit de măreţia frigului, ca să
parafrazăm pe Nichita Stănescu, moartea fixează fiinţa firavă a
omului într-o stare eternă, conservă ideile în albul
indestructibil.
Din când în când poetul face
portretul spiritual al locuitorilor de la munte, sunt personaje
care fac parte din decor, animă singurătatea, o dinamizează până la
explozia în cuvinte, cuvintele muntelui.
După ce lectura cărţii se
sfârşeşte, cititorul rămâne cumva îngheţat în text, reflex al
scrierilor, poezia frazei curge spre marginile muntelui, care îşi
arată vârstele celui care acceptă eternitatea singurătăţii
…
„Liniştea amiezii de vară,
susurând discret. Liniştea între două respiraţii, două cuvinte.
Liniştea strugurilor copţi ascunşi sub frunze. Liniştea morţilor,
mirosul lor de crizanteme. Liniştea, ca o perdea vălurind în
dreptul ferestrei deschise”.
Werner Lutz trimite spre cel
care moare. Este fiinţa bărbatului trădat în iubire. După aceasta
urmează învierea, muntele i-a oferit o nouă vârstă
…
Constantin
Stancu
Ianuarie
2010
