Mă plimb câteodată prin acest hotel. E al meu. Are multe camere. Sunt atât de multe încât nu le mai știu numărul. În fiecare zi descopăr câte una nouă. Încerc să le țin evidența însă mereu pierd numărul. Ele ascund amintirea celor mai mari povești de dragoste, certuri, cuvinte aruncate la nervi, beții, aventuri de o noapte, miros de țigară, lacrimi, zâmbete, amintiri, șoapte, prietenie, sărutări, îmbrățișări, urlete, ignoranță, egoism, fericire, dezamăgire, visuri, hohote de râs, frică, chipuri de lut, vin vărsat pe covor sau nopți nedormite. Unele sunt pur și simplu camere goale. Uneori doar intră cineva în treacăt, iar apoi pleacă, lăsând în urmă o dâră de parfum pe care l-am mai simțit și înainte.

Fiind hotelul meu trebuie să am grijă de fiecare cameră. Îmi place mult aici. În unele camere mă simt mai bine decât atunci când mă strecor în altele. Îmi petrec tot timpul aici. L-am primit odată cu venirea mea pe lume și am ajuns să consider că trebuie să am singur grijă de el. Nici nu pot spune că vrea să mă ajute prea multă lume. Când cineva încercă să o facă, îl alung afară ori mă prefac că nu am nevoie de ajutor. Așa funcționează lucrurile. De obicei cele mai fidele persoane ce călcă pragul hotelului fac cele mai mari pagube. Nu primesc pe oricine și selectez cu grijă cine intră și cine nu. Uneori însă unele persoane reușesc să îmi distragă atenția și să intre. Mă fac doar să îmi pierd timpul, iar eu nu am timp de pierdut.

Zilnic vin persoane la recepție, dar nu reușesc să dea de mine. Probabil sunt rătăcit prin vreo cameră cu ușa deschisă. Camerele nu au chei și nu se închid. Fiecare persoană stă cât vrea, dar uneori, chiar dacă nu îmi place să fac asta, trebuie să le mai dau afară. Tocmai acum a trebuit să dau pe cineva afară. A început să între în alte camere și să facă dezordine. Nu e nicio problemă, există moteluri care primesc pe oricine.