1. Prinţesa cu mătăsari sau Alin cel orfan şi mentorii săi (I) © Daniel Onaca

A fost odată, pe vremea când Dunărea nu purta cu ea cianuri otrăvitoare, măcar că şi atunci se scotea la lumină aur din munţi, râurile erau curate, dealurile încă nu fuseseră demantelate şi nici codrii nu apucaseră să fie dezbrăcaţi de pădurile de fagi şi de stejari. Se spune că în acele vremuri trăia pe pământ o regină înţeleaptă care stăpânea peste un ţinut bogat, cum nu se poate spune. Regina rămăsese văduvă şi pe lângă nenumăratele ei bogăţii avea o fiică pe care o iubea ca pe ochii din cap. Pe la vârsta de 10 ani, prinţesa prinse slăbiciune pentru viermii de mătase. Mama ei fu cea care îi trezise dragostea pentru acele vietăţi mărunte. În fiecare dimineaţă copila ieşea din iatacul ei, lua coşul de nuiele, pregătit încă decuseară, şi cobora în parcul din laturea palatului, unde străjuiau duzii sădiţi acolo pe vremuri de grădinarii tatălui ei. Din această pricină oamenii care o vedeau începură să-i spună prinţesa viermilor de mătase sau, şi mai des, prinţesa mătăsarilor. Servitorii şi argaţii se luminau la chip când o vedeau cum trece zglobie, purtând la încheietura braţului coşuleţul plin cu frunze de dud.

Prinţesa îngrijea viermii şi se bucura şi ea când îi vedea cum creşteau de la o zi la alta precum voinicii din poveste. Din mogâldeţele firave la început se făceau pupe din care ieşeau larve lacome care mai apoi deveneau fluturaşi gata de zbor. Din firele adunate de mâini pricepute, lucrătoarele palatului ţeseau torturi a căror frumuseţe nu era întrecută decât de cea a basmelor pe care fata le auzise de la dadaca ei, pe vremea când fusese micuţă de tot. Toate păreau să curgă frumos şi liniştit în regatul reginei, dar… ia spuneţi-mi mie care e acea bucurie făcută să dureze la nesfârşit? Într-o bună zi, fata dispăru din parcul palatului, fără urmă! Regina şi sfetnicii de la curte o căutară peste tot iar când au văzut că nu puteau să-i dea de urmă s-au întristat foarte tare. Sfetnicele se topeau şi ele de durere. Se zvonea că zmeul Rău o furase. În disperarea ei, regina dădu de ştire în tot regatul că cine îi va găsi fiica şi i-o va aduce teafără înapoi va fi răsplătit aşa cum se cuvine.

Se povesteşte că, în aceeaşi vreme şi în acelaşi regat, undeva peste munţi, trăia un băiat orfan, de-o seamă cu fata răpită de zmeul cel nesuferit. Auzise şi el de nefericirea abătută asupra reginei. Inimos şi îndrăzneţ din fire, băiatul simţi că o asemenea strâmbătate musai trebuia îndreptată şi se hotărâ numaidecât să plece în căutarea răufăcătorului. Atâta doar că nu prea ştia înspre care parte a lumii se afla sălaşul aceluia. Băiatul o luă mai întâi spre miază-noapte. Colindă el multă vreme, suind din vale în deal şi coborând din deal în vale, până când într-o zi ajunse la o margine de târg unde văzu un om ce jupuia un cal mort. Alin se opri din mers şi se uită la omul care şi el se opri din lucrul lui şi se uita la băiat. Pe urmă îl întrebă al cui era, cum îl chema şi încotro mergea:

– Sunt un copil orfan, răspunse cel întrebat. Oamenii îmi spun Alin şi sunt pe drum spre sălaşul zmeului Rău; cel care a răpit-o pe Prinţesa cu mătăsari. Nu cumva ştie unchieşul drumul care duce acolo?

Omul izbucni în hohot de râs când auzi cuvintele călătorului:

– Locul cela de poveste nu-l cunosc, dar eu ştiu ceva mult mai bun: ca să-l afli, trebuie să faci cale lungă iar pentru asta îţi trebuie bani. Mulţi bani! Io-s căsapul târgului de-l vezi colo-n zare şi sunt un om bun la inimă. Uite ce sfat îţi dau: dacă te învoieşti să intri la mine cu simbrie o vreme şi dacă te dovedeşti vrednic la treabă, o să strângi uşor banii trebuitori. Ce zici, te simţi în putere pentru treaba aiasta?

Alin socoti că nu erau vorbe proaste cele auzite din gura căsapului aşa că rămase pe lângă el. Omul locuia singur într-o bojdeucă, pe malul unei gârle. Acolo începu el să robotească de dimineaţa până seara în vreme ce stăpânul său era dus în târg. Când se întorcea de la munca lui, căsapul aducea câteodată măruntaie de la vitele pe care le tăia. Atunci era vesel nevoie mare şi povestea cum obişnuia el să doboare ditamai taurul cu barda sa, cum îl pălea fără greş în frunte, cum îl anina apoi în cârlige şi cum îl despica.

– Ştiinţa mea face să fiu foarte respectat la mine în târg. Ascultă vorba mea: nimeni nu se pricepe să despice un bou de la coadă până la cap, aşa ca mine. Şi nici satâr aşa de bine ascuţit ca al meu n-ai să găseşti la nimenea.

Alin se minuna tare de poveştile căsapului. Ar fi vrut să-l însoţească şi el odată în târg, să-i laude priceperea, dar căsapul nu voia asta cu nici un chip. Misia lui era să se aţină în preajma acelei coşmelii de locuinţă şi să cureţe maţele pe care stăpânul le aducea cu el în raniţă. Era o treabă tare scârboasă. Alin ura acei limbrici fără viaţă, lungi şi lipicioşi, care miroseau atât de spurcat că uneori simţea că se sufocă din pricina lor. Se silea totuşi să mântuie treaba astfel încât stăpânul său să fie mulţumit atunci când se întorcea acasă. Cu toate acestea, căsapul îl muştruluia mereu:

– Vai de capul tău de netrebnic, obişnuia el să spună. Nu eşti în stare de nimică. Mai vorbeşti apoi că vrei s-o scapi pe ceea fată. Fii mulţumit că m-ai găsit pe mine, un om cu inimă bună care se grijeşte să ai ce băga în burtă ca să-ţi fie bine.

Vorbe din acesta îi era dat lui Alin să audă în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu. De aceea nu e de mirare că se simţea tot mai străin în acel loc.

Într-una din dimineţi, pe când trebăluia pe afară, Alin dădu cu ochii de un pui de mierlă. Se zbătea într-un tufiş fără să poată zbura. Se vede treaba că tocmai căzuse din cuib. Alin îl ridică şi-l aşeză înapoi tocmai în clipa când sosi şi mama puiului. Aceasta se dovedi a fi o pasăre mai altfel decât cele pe care le cunoaştem noi pentru că, drept mulţumire, îi făcu băiatului un dar: o oglinjoară nu mai mare decât buzunarul de la pieptul cămăşii ce-o purta el tocmai atunci. Ba îl mai ferici şi cu un sfat bun, înainte de a-şi lua iarăşi zborul. Rămas singur, Alin se privi în oglinda primită în dar. Îşi văzu chipul şi atunci ştiu pe loc ce avea de făcut. Se spălă bine, îşi netezi hainele ce le purta, se pieptănă frumos iar când căsapul se întoarse din târg se înfăţişă dinaintea lui şi-i spuse:

– Uncheşule, nu vreau să te superi, dar eu cred că te-am ajutat destul. De-acum a venit vremea să plec mai departe iar dumneata să-mi dai simbria pe care o merit pentru aceşi trei ani cât ţi-am slujit.

Căsapul cel priceput încercă mai întâi să-l convingă pe băiat să mai stea. Pe urmă îl sperie ba cu una, ba cu alta iar la sfârşit îi spuse că nu avea bani chiar atunci, dar că, dacă va mai sta un an la el, la împlinirea sorocului, îl va plăti de două ori pe cât îi era dator. Alin nu se lăsă dus cu vorba, ci i-o aruncă de la obraz:

– Ba eu nu vreau să mai stau pentru că văd bine că eşti un mincinos. Nu eşti un om bun, aşa cum tot spui. Plec chiar acum! Nu vreau să mai aud de numele tău. Mai bine mă lipsesc de plata cuvenită, decât să mai stau o singură zi sub acoperişul tău.

Cu aceste cuvinte, flăcăul părăsi coşmelia căsapului şi porni din nou în căutarea locului unde prinţesa cu mătăsari încă se afla închisă.

(va continua – cred)