1. Prinţesa cu mătăsari sau Alin cel orfan şi mentorii săi (III) © Daniel Onaca

Mulţi ani s-au scurs de când Alin a plecat în căutarea prinţesei. Mulţi ani irosiţi ar spune unii, dar, cine judecă lucrurile dintr-o altă lature, înţelege că anii petrecuţi de călătorul cel orfan la cei doi stăpâni n-a fost doar vânare de vânt, cum ar zice psalmistul, ani de viaţă irosiţi fără noimă, adică. Pentru a dovedi un zmeu puternic şi viclean nu erau de ajuns doar voinţa şi îndrăzneala. Mai trebuiau adăugate şi alte virtuţi pe care tânărul nu le avusese la început. Acum însă, odătă ce îşi reluă călătoria, îndreptându-se spre soare-răsare, tânărul părea pe deplin pregătit să înfrunte orice greutate ce i s-ar fi ivit în cale. De aceea şi urca el şi cobora plaiurile cu pas mai sprinten ca niciodată.

Tocmai când străbătea el o astfel de vale plină de grohotişuri, dădu peste un măslin crescut acolo de la începutul veacurilor. Oprindu-se oleacă la umbra lui, Alin se aplecă şi culese câteva fructe căzute. Ca din senin răsări în coasta lui un bătrân, înainte ca tânărul să fi avut răgazul să bage una în gură. Bătrânul pretindea că era proprietarul măslinului. Era unul din acei inşi din tagma anahoreţilor; slab şi cu obrazul brăzdat de riduri prcum scoarţa copacului la umbra căruia se aflau amândoi. Drept strai părea că nu avea pe el decât o piele de capră, strânsă în jurul mijlocului cu un capăt de funie. Alin îi ceru iertare că luase din poamele măslinului fără să ceară îngăduiţă. Bătrânul îi răspunse atunci că nu făcea decât să se bucure că putea împărţi cu cineva din puţina lui avuţie. Pe urmă vru să ştie ce vânt il aducea pe tânăr prin acel ţinut prin care nu obişnuiau să se abată nici pasăre măiastră, darmite făptură omenească.

– Sunt un călător care vine de niciunde şi-l caută pe zmeul Rău, temnicerul Prinţesei cu mătăsari, răspuse Alin. Nu cumva auzise uncheşul de locul unde sălăşluiește acela?

Schivnicul cugetă un dărab de vreme, ca şi cum ar fi vrut să-şi amintească ceva, apoi îi vorbi cu voce blândă:

– Ba am auzit, cum nu! Atâta doară că, pentru ca să dai de sălaşul lui, nu ajunge să cunoşti drumul şi să ai picioare bune ca ale tale. Pe lângă umblători îţi mai trebuie şi un suflet curat. Doar voinicii fără prihană izbândesc în lucrarea lor, grăi bătrânul ce părea încărcat de ani şi de înţelepciune.

Pustnicul îi mai dezvălui tânărului că el era un umil slujitor al celor sfinte, care s-a rupt de lume ca să se poată ruga în tihnă şi netulburat de nimeni. În felul acela a dobândit el cunoaşterea celor nevăzute, ştiinţă pe care cu dragă inimă i-ar împărtăşi-o şi lui, dacă ar fi cumva doritor să-ţi cureţe inima. N-ar vrea el să adaste acolo, în chilioara lui, o vreme să-şi primenească sufletul sub îndrumarea lui, îl întrebă monahul?

– Nu-ţi promit decât pâine, apă, lacrimi şi sudoare, îi spuse el. Dar dacă te vei arăta harnic şi grijuliu cu sfintele canoane, stăruinţele tale te vor duce negreşit la izbândă.

Alin mulţumi cerului că i-a scos în cale o făptură atât de binevoitoare. Se hotărâ pe loc să se oprească la chilia sihastrului şi să se lase călăuzit de învăţătura lui.

Mult nu-i trebui flăcăului să priceapă că viaţa în acea pustietate avea o cu totul altă curgere decât cea pe care o cunoscuse el în tovărăşia geambaşului. Era mult mai tihnită. Fără întâmplări grozave în afară, dar cu atât mai aventuroasă în sinele său. Zilele celor doi erau împărţite între meditaţii şi rugăciuni. Se întâmpla uneori ca sfântul să-şi petreacă zile la rând adâncit în contemplaţie. Atunci când vorbeau unul cu altul dascălul îl lumina pe ucenicul său despre capcanele aşezate de diavol în calea dreptcredincioşilor, despre ispitele de care era plină lumea celor ce încă n-au găsit calea cea dreaptă. Învăţăcelul se dumiri asupra multor lucruri, învăţă sumedenie de rugăciuni şi imnuri, desluşi tehnica meditaţiei, ba începu chiar să simtă şi el scârbă pentru plăcerile lumeşti. Cu fiecare zi care trecea, Alin simţea că, pe măsură ce cugetul său se pătrundea de învăţăturile sfinte, duhul său creştea şi se întărea.

(continuare – fără îndoială)