2. Cosmin și tărâmul fericirii (2)

Cât a mers el aşa, ziua lungă să-l ajungă noaptea mare la hotare, iată că, de la o vreme intră într-o pădure cu copaci din cei falnici. Plăcut loc era acela! Aerul de primăvară, răcoarea umbrei, cântarea păsăretului şi toate celelalte pe care nu mai apuc să le numesc făceau ca locul să semene cu grădina raiului şi alta nu. Cosmin ar fi vrut să rămână acolo de-a pururi. Razele trimise de astrul zilei se prefirau prin coroana copacilor răsfirând peste tot o lumina magică. Când îşi ridică privirea spre bolta rămurişului, lui Cosmin nu-i veni să-şi creadă ochilor ce văzu: o arătare înfăşurată într-o mantie lungă şi albă cobora încet spre el. Numai ce-o văzu că făptura – zână ori nălucă, ce-o fi fost – îi vorbi cu un glas ce semăna cu un clinchet de clopoţei:

– Voinicel tras prin inel, vino, vină la mine-n grădină.
– Cine eşti tu, o întrebă Cosmin?

Fiinţa nu răspunse, ci se înălţă iarăşi şi se destrămă de parcă ar fi fost suptă de verdele pădurii. Abia se risipi acea arătare, că Cosmin se trezi cu picioarele afundat în nămolul unei mlaştini. Crengi şi frunze putrede pluteau pe faţa apei. În aer stăpânea o duhoare ce nu putea fi cuprinsă în cuvinte. Cu fiecare pas, băiatul simţea că se afunda şi mai mult în mâlul aducător de moarte. Viermi scârboşi se aciuară în cutele straielor lui, lipitori pătrunseră pe sub hainele sale îmbibate de apă. Ceva mai încolo, plutea un buştean putred. Cosmin încercă să se agaţe de el, când o lipitoare, mare şi groasă cât un braţ de voinic, îi atrase atenţia. Părea a fi stăpâna trunchiului plutitor şi, la rândul ei, şi ea îl privea pe sărmanul băiat. Deodată, ciudata vietate începu să-l certe:

– Copil neisprăvit, ce eşti! Ce te-ai apucat tu să umbli hai-hui prin lume în vreme ce fraţii tăi trăiesc în pace, fiecare la casa lui, cu nevastă şi copii!? Nu era mai bine să fii şi tu ca ei acum?

– Vulturul nu prinde muşte şi nici leul nu se pune la rând când se dă făină, răspunse Cosmin.
– Asta e pricina pentru care ai plecat din lumea ta?
– Aceea n-a fost lumea mea, răspunse iar băiatul.
– Ajunge! Cu mine să nu te prinzi în gură, i-o tăie lipitoarea cea uriaşă. Mai bine, ascultă cimilitura mea. Dacă vei şti să răspunzi cum se cuvine, eşti liber să te dezlipeşti de aici, dacă însă vei rămâne cu buzele lipite, mlaştina asta îţi va fi locuinţa, până la sfârşitul zilelor tale. M-ai înţeles? Acum ascultă colea: Ce e slabă şi doboară, dă viaţă şi omoară?

Cosmin se gândi o vreme, dar nu izbuti să afle răspunsul. Înţelese atunci că a sosit ceasul să pună la încercare puterea magică a inelului primit de la şarpele năpârlit la marginea drumului. Bine că l-a păstrat! Îl răsuci binişor pe deget şi pe loc îi răsări în minte două stihuri. La început păreau să nu aibe nici o noimă, dar pe urmă ghici că ele cuprindeau chiar cheia la ghicitoarea lipitorii. Le repetă numaidecît cu glas tare: Doamna care focul stinge şi prin iarbă se prelinge. Era tocmai răspunsul aşteptat de judecătoarea sa! De cum rosti acele cuvinte, toată acea mlaştină puturoasă dispăru fără urmă, ca şi cum nici n-ar fi fost acolo.

Când se uită în jurul său, Cosmin văzu că acum se afla pe un deluşor, de unde, dacă priveai în vale, puteai vedea o aşezare de gospodari. Era un târg mare. Soarele era la nămiază iar lumina lui se aduna în sticla sutelor de geamuri ale caselor. Flăcăul nu se mai sătura să privească frumuseţea acelui loc. De pe faţa acelor sclipiri se ţesu deodată o figură pe care Cosmin o recunoscu imediat. Era făptura pe care o văzuse odată în acea pădure minunată a cărei închipuire încă o purta în minte. Purta aceeaşi mantie lungă şi albă, acelaşi păr în valuri revărsate pe umeri. La fel ca şi atunci, zâna ori năluca pluti spre el şi se auzi un glas ce părea al ei:

– Tu, Cosmin, lujer de crin, haide, vină la mine-n grădină.
– Din ce tărâm vii tu, întrebă băiatul?
– Vin din tărâmul fericirii, răspunse, fata.

Cosmin vru să se apropie de ea, dar, în clipa următoare, silueta ei se destrămă, risipindu-se parcă în mii de luminiţe care mai apoi se stinseră şi ele. Odată cu stingerea lor păliră şi luminile târgului, ba chiar oraşul întreg dispăru iar flăcăul se trezi în mijlocul unei bălţi, cu picioarele afundate până la genunchi într-o apă neagră, urât mirositoare. Când dădu s-o ia spre mal, auzi chiar lângă el o voce omenească vorbindu-i:

– Vai de capul tău de netrebnic! Ce umbli tu teleleu prin lume?

Era un broscoi uriaş cel care se stropşise la el de pe o frunză de nufăr cât roata carului de mare.
– În loc să hoinăreşti fără rost de colo-colo, n-ar fi fost mai cuminte să înveţi şi tu o meserie, aşa cum au făcut fraţii tăi? Ei sunt acum gospodari aşezaţi şi respectaţi, în vreme ce tu hălăduieşti ca un câine fără stăpân.

– Nu cei cuminţi şi aşezaţi duc lumea înainte, răspunse Cosmin, ci aceia care caută şi îndrăznesc.
– La ce visezi tu? Ce cauţi tu, îl îngână broscoiul?
– Eu caut o cale pe care s-o arăt şi semenilor mei.

– Ştii ceva? Las-o baltă pe asta şi să-ţi spun eu alta mai chibzuită, orăcăi cel ce părea a fi stăpânul bălţii. Am o întrebare pentru tine. Dacă ştii să-mi răspunzi la ea aşa cum vreau eu, eşti liber să-ţi vezi de drum. Dacă însă ţi se împleticeşte limba or să ţi se împleticească şi picioarele şi tot restul vieţii tale îl vei petrece printre fiinţe ce nu ştiu să privească mai sus de înălţimea genunchiului meu. Acum, ia să-mi spui, dacă te pricepi, cine merge pe apă şi nu se afundă, trece prin lume, tăcută şi blândă?

Cosmin se aşteptase să audă una din acele şarade pe care el nu era în stare să le dezlege singur. Dar mai ştia că de-acum se putea bizui pe puterea inelului său de culoarea pietrei de jad. De aceea, fără să mai piardă vremea, răsuci inelul pe deget iar mintea îi cloci pe loc alte două stihuri: Doamna ce ne urmăreşte şi nimic nu cântăreşte. Abia apucă voinicul să-şi termine spusa, că balta duhnitoare secă luând cu ea şi broscoiul cel trufaş cocoţat pe frunza lui de nenufar.

(continuarea – desigur!)