2. Cosmin și tărâmul fericirii (2)

Cât a mers el aşa, ziua lungă să-l ajungă noaptea mare la hotare, iată că, de la o vreme intră într-o pădure cu copaci din cei falnici. Plăcut loc era acela! Aerul de primăvară, răcoarea umbrei, cântarea păsăretului şi toate celelalte pe care nu mai apuc să le numesc făceau ca locul să semene cu grădina raiului şi alta nu. Cosmin ar fi vrut să rămână acolo de-a pururi. Razele trimise de astrul zilei se prefirau prin coroana copacilor răsfirând peste tot o lumina magică. Când îşi ridică privirea spre bolta rămurişului, lui Cosmin nu-i veni să-şi creadă ochilor ce văzu: o arătare înfăşurată într-o mantie lungă şi albă cobora încet spre el. Numai ce-o văzu că făptura – zână ori nălucă, ce-o fi fost – îi vorbi cu un glas ce semăna cu un clinchet de clopoţei:

– Voinicel tras prin inel, vino, vină la mine-n grădină. – Cine eşti tu, o întrebă Cosmi...