2. Cosmin și tărâmul fericirii (III)

Locul în care Cosmin se pomeni după întâmplarea din urmă, era, dacă nu chiar raiul, atunci oglinda lui. Toate în jur păreau muiate în galben, alb şi albastru iar el stătea tolănit pe un norişor moale ca bumbacul. În preajma sa pluteau nori aidoma celui pe care stătea el, o muzică suavă venea de undeva, îngeri în straie de in pluteau printre clăbucii albi. ”N-aş fi crezut să fie undeva atâta frumuseţe”, gândi voinicul. Pe când stătea el aşa şi se minuna de toate câte le vedea, numai ce aude un glas pe care-l recunoscu numaidecât: – Tu Cosmin, la tine vin din Tărâmul fericirii unde unde-i lege legea firii.

Voinicul privi în jurul său mai cu băgare de seamă şi atunci văzu că una din acele făpturi îngereşti nu era alta decât fata care îi mai vorbise în două rânduri. – Cum se ajunge acolo, găsi el cu cale să întrebe? – Ţine-te bine de visul tău, veni răs...