2. Cosmin și tărâmul fericirii (IV) © Daniel Onaca

În dimineaţa următoare, Cosmin trecu laţul pe după urechile caprei şi plecă cu ea la păscut. Stătură ei ce stătură pe cele plaiuri cu ierburi grase şi păduri umbroase până când, deodată, Cosmin văzu că animalul s-a pierdut de el. Îl căută în sus, îl căută în jos, se întoarse la stânga, se repezi la dreapta… degeaba! Capra nu-i şi nu-i. Grozăvie mare. Acuma, cum să se întoarcă el la bordeiul babei cu laţul gol? La o asemenea strâmtoare, ar fi cerut el iarăşi ajutorul şarpelui, dar vezi că inelul pe care l-a purtat pe deget îl pierduse şi pe acela. Ce avea de făcut? Voinicul îşi frecă locul unde obişnuise să poarte darul reptilei şi se frământa când… să vezi minune! De sub un stei acoperit cu muşchi verde, i se păru că se strecoară afară un şarpe verzuliu. Pe loc îi răsări în minte o zicere pe care o şi glăsui înspre cele patru zări: ”Tu rădaşcă, doamnă mare, spune-mi capra unde sare?”

În clipa următoare voinicul văzu patrupedul dându-se jos dintre crengile unui brad înalt. Arăta cam jerpelită şi gâfâia de numa’-numa’. Fusese alungată din ascunzătoarea ei de un roi de insecte însetate de sânge. Cosmin priponi capra iar, mai spre seară, se întoarse cu ea la bordeiul babei. Aceasta se miră cumva când îi văzu venind împreună, dar nu spuse nimic. Voinicul cină apoi se culcă şi uite aşa trecu prima din cele trei zile pentru care se legase să-i slujească gazdei sale.

A doua zi Cosmin luă capra şi porni iar cu ea pe colnicile cu păşuni. Ştiind că se putea aştepta la orice din partea năzdrăvanei, voinicul nostru o păzea cu cea mai mare grijă. Asta până când, luat de visele tinereţii, uită o clipă de ea. Când îşi reveni din visare, ia-o de unde nu-i! Iarăşi dispăruse. Necaz şi nenorocire! Ce avea altceva de făcut decât să-şi frece iarăşi degetul unde avusese cândva inelul!? O zicere nouă i se iscă numaidecât în minte. Cosmin îşi umflă pieptul cât putu de tare şi, cu privirea prinsă de depărtări, îi dădu drumul în lume: ”Broască mare din poveste, spune-mi capra unde este?”

N-a aşteptat mult după asta că şi văzu capra babii ieşind din tăul negru al pădurii, acolo unde nici prin vis nu i-ar fi trecut că s-ar fi putut ascunde. Fu alungată de acolo de o colonie de broaşte gălăgioase care, se vede treaba că o speriaseră. Blana îi era plină de mâl negru, dar, altfel, părea întreagă şi nevătămată. Cosmin îi puse frânghia de gât iar la căderea serii se înfăţişară amândoi la bojdeuca unde cotoroanţa îi aştepta pe prag. De data asta baba se miră şi mai tare când îi văzu venind, dar nici acum nu spuse nimic. Voinicul înfulecă bucatele pregătite pentru el şi se culcă mulţumit că şi în acea zi o scosese la capăt cu dobitocul cel nărăvaş.

Iaca sosi şi ultima zi. Rise and shine! Cosmin puse arcanul pe grumazul căpriţei şi o trase iarăşi după el înspre păşunile de la poala pădurii. ”Numai de nu s-ar ivi oarece fiară cu colţi să-mi facă necazuri, gândi voinicul, căci în rest am eu grijă să n-o mai scap din ochi”. Gândul bun e unul iar întâmplarea e alta, spune o vorbă din bătrâni. Cum-necum, mai înspre seară, flăcăul se trezi că fiinţa cea afurisită o ia la fugă de nebună înspre pădure. Cosmin, după ea! „Stai, năroada dracului, treci la iarbă”, îi strigă el din urmă, dar ţi-ai găsit cine să-l asculte? „Dacă ar fi avut ţâţele mai grele aş fi ajuns-o, pufni flăcăul, înciudat, dar aşa…” Nu avu altceva de făcut decât să născocească un descântec nou pe care îl rosti cu glas tare spre văzduh: ”Doamnă neagră, lipitoare, unde paşte sura oare?”

Mult nu trebui să aştepte până ce-o văzu pe blestemată că răsare dintr-un ghiol mlăştinos din care nu era chip să scapi odată ce te-ai afundat acolo. De n-ar fi păzit-o două zile la rând înainte, n-ar fi recunoscut-o! Cu blana plină de nămol, de parcă ar fi trăit o viaţă întreagă prin gloduri slinoase, capra fu alungată din mlaştină de o armie de lipitori. Cosmin mulţumi căpeteniei acelora pentru ajutor, aşa cum le mulţumise înainte goangei şi broscoiului, apoi înşfăcă animalul care, din sur ce fusese odată, era acum negru ca ugigă-l toaca.

Baba nu se mai miră, când îi văzu pe amândoi că răsar în coasta sălaşului său. Bănuise ea că voinicul, nu numai că ştia să dea răspunsurile cuvenite, dar se pricepea să şi întocmească întrebări potrivite. De cum păşi înăuntru, Cosmin văzu masa întinsă cu bunătăţi multe şi felurite de-ai fi zis că era un bufet suedez acolo, nu alta. Voinicul dovedi vrednicie şi la dovedirea acelor bucate. Se ospătă ca la masa de Crăciun iar pe urmă se culcă doborât de oboseala celor trei zile de slugărit.

(finalul – vine și el)