3. Dorin și străinul din beci (IV)

Leneş li se pare junilor timpul şi, grăbit, semenilor noştri ajunşi la bătrâneţe. Aşa gândeau şi boierul cel bătrân dimpreună cu soaţa lui, când privea la şirul anilor scurşi din viaţa lor şi înţelegeau bine că vremea dezlegării de toate cele pământeşti cu era nici ea prea departe. De aceea lăsară ei trebile gospodăriei tot mai mult în mâinile priceputei lor nurori care se grijea de toate.

Icoana prinse bine hăţurile în mâinile sale. Ştia cum să le potrivească pe cele din preajmă, dar îşi pleca urechea şi la cele ce se petreceau prin cele depărtări. Aşa se face că, într-una din zile, auzise nişte slujnice de la conac băsmind despre un şarpe grozav ce-şi avea sălaşul într-un pustiu de lume. Se spunea că, în fiecare an, dihania scotea câteva ouă purpurii pe care le clocea precum cloşca, ouăle ei pe paiele din cuibar. Se mai spunea că ouăle acelea aveau puteri miraculoase, dar scorpia era atât de primejdioasă că vitejii nu prea cutezau să se apropie de acel loc. Cei care s-au încumetat, n-au mai apucat să facă alte vitejii după aceea pentru că toţi şi-au sfârşit zilele ucişi de veninul şarpelui. Nora boierilor de la conac, cum auzi de această fiară, se şi puse să ticluiască un plan. Odată numai ce se proţăpi, cu mâinile în şolduri, în faţa lui Dorin şi-i spuse:
– Auzi tu, bărbate, să nu crezi cumva că dacă mi-ai adus amărâtele alea de scoici, acum eşti buricul pământului. Aş fi făcut rost de ele oricum. Nişte pescari vrednici, de aici de la conac, au găsit şi ei Ghiolul Negru, minţi ea. Au luat la periat tot fundul tăului şi au adunat tot de-acolo. Aşa, ca să ştii şi tu!

Dorin nu răspunse. Se închise doar în inima lui, căutându-şi de lucru pe afară, prin împrejurimile conacului. Acolo îşi oblojea el rănile sufletului mai slobozind câte vreo vietate prinsă-n fiare, mai stricând câte vreo cursă, de clămpănea fără să prindă nimic între măsele. În ziua când făcu scăpat o frumuseţe de jder în blana căruia Icoana se şi vedea încotoşmănată, se abătu asupra lui furtuna:
– Cum ai putut, netrebnicule, să dai drumul la jderul acela?! Ce-a fost în capul tău? Nu te-ai gândit: “Mă, oamenii ăia s-au muncit ca să prindă fiara asta”? Nu-ţi pasă chiar de loc de munca altora?
– Mi-a părut rău de bietul animal, se apără Dorin.
– Ţi-a părut rău, îl maimuţări Icoana!? De mine nu-ţi pare rău? Nu-ţi pasă că, uite, au trecut anii şi eu tot n-am rămas gravidă. Am ajuns de râsul slujnicelor de la conac. Sunt proaste mai tinere ca mine care au casa plină de plozi pe când eu…

Mai cu plânsete, mai cu ocări, nevasta lui Dorin izbuti să-i umilească acestuia inima până într-atât că bietul om o întrebă ce-ar putea face ca s-o îmbune.
– Ce poţi face, se răsti Icoana la el!? Să te trezeşti odată, asta poţi face! Ştii bine cât de mult îmi doresc un copil. Dacă ţi-ar păsa de mine, măcar pe jumătate de cât iubeşti sălbăticiunile pădurii, ai căuta şi tu să-mi aduci un ou purpuriu, din cele care le ajută pe femei să rămână grele.

Mai multe nici nu trebui Dorin să audă că se li hotărâ pe loc: îi va aduce un ou din acelea, de-ar fi să-l scoată şi din fundul pământului! Se făcu noapte, se făcu zi, Dorin puse iar mâna pe desaga lui de peregrin şi o porni la drum. Abia trecu de hotarul moşiei părinteşti, că hermina cu blăniţă albă îi răsări în cale, întrebându-l de sănătate. Dorin îi povesti dintr-o suflare tot necazul.
– Acuma, unde să găsesc eu ouă purpurii? E ca şi cum mi s-ar fi trântit o uşă în faţa ochilor, încheie el cu amărăciune în glas.
– N-ai de ce să fi amărât, îl mângâie hermina. De fiecare dată când ţi se închide o poartă dinainte, o alta se deschide lângă tine. Numai să ţii ochii deschişi, că o vezi. Cugetă la asta în drumul tău. Cât despre ouăle purpurii, află că din acestea sunt în ascunzătoarea Şarpelui cu Clonţ. Nu te îndoi că o să-l afli, căci, în drumul tău, vei da peste călăuze ştiutoare. Fereşte-te doar de omul lepros. Are vocea ca mirea, dar de te atinge, te ologeşte. Ascultă sfatul lui, dar în preajmă-i să nu stai.

Dorin mulţumi şi de această dată herminei pentru sfatul nepreţuit. Cât a mers el pe urmă, până a dat cu ochii de lepros, numai el ştie. Omul cel cu beteşug dar cu vorbă mieroasă stătea şi cerşea mila drumeţilor, sub un băgrin cu umbra săracă, pe marginea unui şanţ. Întrebat de cuibul Şarpelui cu Clonţ, acela îi răspunse:
– Haoleo, voinice, te văd om frumos ca un chiparos. Vin’ oleacă icişa; şezi la umbră să-ţi hodineşti ciolanele tăbărâte. Cât ţi-i trage sufletul ţi-oi spune şi eu unde-i casa zmăului cu oauă.
– Ba să mă ierţi, uncheşule, dar nu pot zăbovi, căci mie teamă să nu apuce ouălea ecelea să se încălzească prea tare. Trebuie să mă întorc cu ele iute şi degrabă la Icoana mea, care mă aşteaptă acasă.
– Cu vrei tu şi bunul Dumnezeu, să dădu bătut omul. Vrei să dai de cuibul aspidei, ţine-o drept înainte, în susul muntelui de-l vezi colea. E pitit printre stâncării, dar să ştii că nici de data asta lepra ta de nevastă no să te cinstească pentru fapta ta.

Dorin îşi urmă calea şi, după ce se opinti în susul coastei, zări şi Şarpele cu Clonţ. Zăcea în cuibul lui, încolăcit în jurul odoarelor sale. Voinicul ştia însă că nu se putea apropia de ele, doar aşa, cum te-ai întinde la tarabă, să-ţi alegi din grămadă ouăle mai arătoase. Scoase deci iar la iveală cheiţa aurie, o strânse bine în palmă şi iată că pe dată se ivi, acolo, pe o creastă de stâncă, un vultur din cei făloşi, cu privire aceră şi gheare ca menghina. Ca o săgeată ţâşni răpitoarea de la locul ei spre cuibul şarpelui care, atunci când băgă de seamă că-i lipseşte unul din odoare, fu prea târziu. Păgubitul se înfurie de ziceai că se zburlesc solzii pe el:
– Alelei, hoţomane, strigă el în urma lui Dorin, m-ai viclenit tu pe mine, dar mai vicleană-i năpârca de nevastă-ta. Degeaba îi duci tu oul meu căci altfel de alfel de ouă duce ea lipsă.

Nu ştia sărmanul Dorin, câtă dreptate avea Şarpele cu Clonţ. Icoana nu se bucură nicidecum când îl văzu că se întoarce viu şi nevătămat. Ea nutrise gândul că bărbatul ei îşi va găsi sfârşitul, spoit cu veninul dihaniei cu cioc de rubin. Acum, ce era de făcut ca să scape de el şi să se însoţească cu ibovnicul care o aştepta în fiecare zi în beciul întunecos?

(sfârșitul – se apropie!)