3. Dorin și străinul din beci (V)

Timpul nu mai avea răbdare, se spune atunci când lucrurile ameninţă să-şi iasă din matcă şi când deznodământul lanţului de întâmplări se apropie. E tocmai starea care domnea la conacul unde Dorin şi Icoana lui îşi duceau traiul. Boierii cei bătrâni se prăpădiseră, slujitorii şi argaţii se mai schimbaseră, mulţi dintre ei găsiseră de lucru prin alte părţi, la cules de capşuni ori năimiţi să dureze alte conace. Dorin mai pierduse din părul care-i adumbrea odată fruntea, Icoana mai câştigase câteva chintale în jurul mijlocului… Numai Vrăjmaşul din beci părea neatins de goana timpului. Stăpâna ce nouă a conacului îl vizita mereu şi tot timpul făceau planuri, oare cum ar drege-o să scape de soţul cel milos cu jivinele.

– Măi, bărbate, îi zise Icoana odată, la masă, între două feluri de mâncare. Eu văz că tu te ţii tare breaz, gândind că, vezi Doamne, ai cules şi tu odată un ou dintr-un cuibar. Ei, află de la mine, dacă n-ai ştiut, că vânătorul nostru de la conac a dat şi el peste cuibul acelui amărât de şarpe. Lui i-a zemuit capul iar ouăle le-a făcut chisăliţă. N-au fost bune de nimic!

Icoana socoti că dacă îi va face viaţa amară bărbatului ei, acesta, într-o bună zi, se va sătura şi îşi va lua lumea-n cap. De data aceasta însă, se vede treaba că n-a reuşit, căci Dorin nu păru să pună la inimă spusele nevestei. În altă zi, femeia îl zări strecurându-se spre crescătoria de nurci. De cum îl văzu, în mintea ei se şi trezi o bănuială. Se luă tiptil după el şi, când îl văzu că era gata să tragă zăvorul uşii de la una din cuşti, sări numaidecât cu gura pe el:

– Bine-a zis care-a zis, că lupul îşi schimbă părul, dar năravul, ba! Tu şi năravurile tale. De-ar fi lăsat ai tăi conacul pe mâinile tale l-ai fi întors cu susul în jos. Ne-ai fi adus la sapă de lemn. Pradă jivinelor am fi ajuns cu toţii. Ni s-ar fi urcat în pat şi ar fi mâncat cu noi la masă.

Cu cât turuia mai mult, cu atât Icoana se încingea mai tare. O înfierbântau propriile ei vorbe:

– Nu vezi că mi-ai distrus viaţa?! Nici o femeie n-ar vrea să fie în locul meu. Să îndure ce îndur eu. Să pleci din casa asta! Nu vreau să mai fiu nevasta ta.
Lucruri din acestea şi încă altele, şi mai multe şi mai grele îi strigă femeia lui

Dorin, care, şi de data asta, tăcu, numai că, în loc să se retragă şi să se ascundă, într-un loc ferit, aşa cum mai făcuse el de atâtea ori, încleştă mâna pe zăvorul cuştii şi-l smuci în lături. Nurca aflată înăuntru o zbuchi afară dintr-un salt. Pe urmă mai deschise încă o uşiţă, de la altă cuşcă. Pe urmă încă una şi încă una… Icoana se dădea de ceasul morţii. Începu să zbiere, dar Dorin nu se opri nici atunci. Nu se lăsă până nu slobozi toate nurcile din crescătorie. Să le fi văzur pe sprintenele animale, cum săreau afară, luând-o la goană spre liziera pădurii. Icoana urla de ziceai că se fărâmă în mii de cioburi:“ticălos”, “netrebnic”, “criminal” erau ocările care se buluceau la gura ei, dar lui Dorin nu-i mai păsa de-acum. Nici nu mai stătu să-i asculte tot repertoarul invectivelor, ci o luă din loc spre alte zări de soare pline. Dincolo de hotarul conacului o aşteptă pe hermină, să-şi toarne amarul:

– Viaţa mea s-a terminat, îi spuse el, când o văzu iar ţopăind în juru-i.
– Dimpotrivă, îi răspunse hermina, abia acum începe cu adevărat.
– Cum să te cred? Cei de la conac mi-au spus că, pentru că sunt aşa cum sunt, voi ajunge să trăiesc singur pe lume.
– Nu-ţi fie teamă, îi spuse iar hermina. Vei întâlni un tovarăş de viaţă care te va iubi tocmai pentru că eşti aşa cum eşti tu. Ea te va mângâia, tu o vei îmbărbăta şi amândoi vă veţi lecui rănile unul altuia.

Cu aceste cuvinte, hermina o sfecli printre tufele de mure. Spusese deja mai mult decât ar fi trebuit.

Dacă Dorin o fi găsit ori nu acea femeie despre care i-a vorbit hermina, nu pot spune pentru că nu ştiu şi nici nu vreau să spun minciuni, dacă n-am nimic de câştigat. Ceea ce pot să spun însă este că s-a întâmplat odată să mă preumblu printr-o piaţă de vechituri. La un tarabagiu am dat cu ochii de o casetă din lemn de nuc, care mi s-a părut mie a fi alcătuită un pic mai altfel decât multe altele pe care le văzusem eu. Am vrut numaidecât s-o cumpăr, dar cel care o avea mi-a dăruit-o fără bani, urându-mi noroc în dragoste. I-am mulţumit cum se cuvine, bineînţeles. Acasă am cercetat cutia cu răbdare şi aşa s-a făcut că, pe spatele capacului am descoperit că erau gravate câteva cuvinte, pe care parcă le-am mai citit ori auzit undeva, dar nu-mi amintesc unde:

Dacă vrei să mergi mai departe în viaţă, trebuie să trânteşti o uşă în urma ta.

Sfârşitul (deocamdată)