4. Florin și Steaua norocului (I)

Nu ştiu câţi dintre voi veţi fi ştiind că, în vremurile de demult, făina nu o găseai la pachet, pe rafturile brutăriei. În acele vremuri, cu mult înainte de a veni în ţara noastră investitorii străini (atâţia câţi au venit), înainte de a se întinde peste tot reţeaua de malluri, exista o altă reţea care le asigura oamenilor pâinea cea de toate zilele. Cea a morilor! Biserica, moara şi ţintirimul erau staţiile care măsurau viaţa omului pe pământ. Fiecare dintre ele i-o cântărea şi i-o măcina în felul ei. La biserică şi la mormânt îl găseai pe popă în odăjdiile lui, la moară dădeai peste morar, în straiele lui, albite de pulberea făinii scursă dintre pietrele mari ce se frecau deolaltă. Tocmai despre un asemenea morar, m-am gândit să vă destăinui o poveste în cele ce urmează.

Gospodarul despre care vă spun era unul dintre aceia cu avere care, în vremurile mai noi, de tristă amintire, ar fi fost numit „chiabur”. Asta pentru că, pe lângă moară, omul mai avea şi cai cu căruţă, boi de tras la jug, pământ bun de arat, iaz de crescut peşti, felurite acareturi ba chiar şi o mână de slugi. Mândria lui cea mare însă era familia sa: o nevastă credincioasă şi doi feciori ca nişte luceferi. Tot satul se mira pe ei şi îi lăuda. Părinţii lor le împlineau orice dorinţă şi le cumpărau orice lucru spre care arătau cu degetul. Cu atât mai grozavă le fu mirarea când, într-o zi, ca din senin, unul dintre ei, mezinul, le dădu de ştire cum că vrea să plece în lume.

– De ce vrei tu să pleci de-acasă, îl întrebară morarul şi nevasta lui? Ţi-a lipsit ţie ceva aici la noi?
– Dragă mamă şi tată, le răspunse mezinul, eu ştiu foarte bine că am avut tot de mi-a trebuit şi că mi-aţi cumpărat tot ce mi-am dorit. Eu vreau totuşi să mai văd şi alte locuri, să mai cunosc şi alţi oameni

Părinţii băiatului nu pricepură nicidecum ce se ascundea în dosul acelor vorbe. Încercară ei în fel şi chip să-l facă să-şi schimbe gândul, dar acesta se dovedi de neclintit în inima lui. În ziua hotărâtă de el îşi luă deci rămas bun de la mamă, de la tată, de la frate şi bucate şi porni la drum.

A rătăcit el o bucată de vreme, când iată că ajunse într-un târg. Tocmai era Sărbătoarea recoltei. Lume multă, buluceală pe străzi, înghesuială în piaţa mare, gură-cască şi precupeţi… Peste tot vedeai tarabe pe care tronau grămezile de cârnaţi, calupuri mari de brânză, grămezi de fructe de toate soiurile, cazane cu porumb fiert şi grătarele cu mititei perpelindu-se pe jar. Pe o stradă mai lăturalnică băiatul zări firmele a două dughene. Se nimeriseră să fie una peste drum de cealaltă iar acum arătau ca şi cum s-ar fi privit trufaş. Într-una se vindea stofe şi pânzeturi, în cealaltă chifle şi covrigi. Băiatul zăbovi câteva clipe, neştiind în care dintre ele să intre. Până la urmă se lăsă ademenit de cornuleţele din vitrina cofetăriei. Acolo înăuntru îl copleşi vederea platourilor cu bunătăţi; savarinele zemoase, torturile de ciocolată, cele cu frişcă, prăjiturile de foi, feliile de colaci cu mac şi nucă… care de care mai îmbietoare.

Doamna vânzătoare îl văzu că nu ştia ce să aleagă. Veni la el şi, arcuindu-şi frumos buzele, îi spuse că putea să guste din tot ce era acolo fără să se gândească la plată pentru că, în acea zi, totul ea gratis.
– Ce-ai spune să începi cu o bucăţică din asta? îi zise ea scoţând din galantar un tort zacher de-ţi lăsa gura apă privindu-l.

Fără să mai facă pe fiţosul, băiatul cel mic al morarului se năpusti asupra acelor prăjituri şi înfulecă până nu mai ştiu de el. De la o vreme simţi cum dulceaţa de pe limbă şi din ceriul gurii i se ridică la cap. O moleşeală dulce îl cuprinse şi căută un ungher unde să-şi sprijine capul oleacă. Toropeala puse aşa stăpânire pe el că nici nu-şi dădu seama când adormi. Când se trezi din cucăială toate cele din jur dispăruseră! Şi tăvile cu prijituri şi galantarul cu tortul zacher şi buzele arcuite ale doamnei vânzătoare ba chiar şi cofetăria cu firmă cu tot. Ca s-o spunem pe-a dreaptă, băiatul nu se mai afla în orăşelul unde se ţinea Sărbătoarea recoltei, ci în pătuţul din odaia sa, în casa morarului.

Băiatul nu înţeleagea de fel ce se petrecuse cu el. Se ridică în capul oaselor apoi ieşi în curte. Fu pe dată întâmpinat de părinţii săi cei dragi şi de fratele său care se bucurau nespus văzându-l. L-au potopit cu întrebări, el le-a povestit prin ce-a trecut şi cu toţii au fost de părere că o asemenea poznă nu i se poate întâmpla oricui.

– Asta e, încheie morarul, ce haleşti aia eşti! Bine că te-ai întors teafăr şi nevătămat.

(continuarea – este inevitabilă)