4. Florin și Steaua norocului (IV)

Privind cu luare aminte la cele două firme, cea a cofetăriei şi cea a bogasierului, Florin îşi spuse că se potrivea tocmai bine şi intră in cofetărie. Înăuntru i se lăsă şi lui la toate acele bunătăţuri, dar când doamna vânzătoare cu buze arcuite îl îmbie să guste din toate, mulţumi frumos şi spuse că, pe căldura aceea, cel mai bine i-ar prinde un pahar cu apă rece şi o linguriţă de şerbet. Când bău din acel pahar, Florin se simţi de zece ori mai vioi decât fusese înainte de a păşi înăuntru. „Acum să vedem ce e şi dincoace”, îşi spuse el în timp ce dădea în lături uşa duşanului de peste drum. Acuma, nu pentru că muşteriul nostru era unul din aceia nesimţitori la frumuseţea pânzeturilor de acolo, atâta doar că, după ce îşi alese o pălărie de pai, să-l apere de arşiţa verii, Florin se simţi îndemnat să-i dea dreptate grecului Socrate care, şi el, aflându-se odată într-o piaţă, spuse clătinând din cap: „Atâtea lucruri de care n-am nici o trebuinţă”.

Zile şi luni, poate chiar ani, călători Florin după ce părăsi târgul oamenilor cu voie bună. Ar fi putut rămâne acolo, dar simţea el că nu în acel loc putea fi găsită steaua norocului, pe care o căuta el. Mai văzu el şi alte oraşe, şi mai mari şi mai mici, ba chiar şi locuri fără ţipenie de om, câmpii nesfârşite şi podişuri înalte, deşerturi aspre şi păduri dese. Tocmai o astfel de pădure străbătea el când, pe cărare, drept în faţa lui, zări ceva lucind. Se aplecă să cerceteze mai bine acea ciudăţenie şi atunci se dumiri. Era un peştişor mai mult mort decât viu, plin de nămol. Cum ajunsese el în apa adunată în urma copitei de cerb pe cărare, era ceva de mirare. Florin însă nu-şi cheltui vremea căutând să afle vreun răspuns, ci se zori să cureţe de noroi solzii peştişorului apoi îi dădu drumul în apa unui râuleţ ce se repezea la vale.

– Florin, fiul morarului, îţi mulţumesc pentru ajutor. Dea Domnul să-ţi rămână inima curată de pofte năclăioase, aşa cum şi tu m-ai curăţat pe mine de mâl!
Era peştişorul, cel care glăsuise astfel!
– Păstrează solzul rămas în palmă şi suflă în el atunci când îţi vei simţi inima grea.

Lui Florin nu-i veni să-şi creadă urechilor, dar când privi în palmă văzu că unul din solzişorii peştelui i se lipise de podul palmei. „Aşa voi face” răspunse el şi-i mulţumi peştişorului pentru dar, înainte ca acela să se lase înghiţit de apa torentului.

Abia îşi reveni el după această întâmplare că, ceva mai încolo, iar îi atrase atenţia ceva neobişnuit. „Măi, să fie, îşi zise el, astăzi e ziua surprizelor!” În zmeurişul din laturea potecii auzi ceva foşnind. Mai întâi crezu că e vreo fiară din cele sălbatice, gata de atac. Pe urmă înţelese că era o pasăre care se zbătea. Florin îşi făcu loc printre mlădiţe şi o culese. Era o stăncuţă cu aripa frântă. Înduioşat de suferinţa păsării, drumeţul nostru îi potrivi oscioarele aripii, cum se pricepu el mai bine, apoi le unse cu câţiva stropi de răşină ca să le ţină la loc. O puse apoi cu grijă sus, între nişte crengi, să fie cumva la adăpost de răpitoare.

– Florin, fiul morarului, îţi mulţumesc pentru ajutor. Dea Domnul să-ţi rămână cugetul îngrijit, aşa cu şi te-ai îngrijit de mine!
Era stăncuţa, cea care îi vorbise astfel!
– Păstrează puful care ţi-a rămas în palmă şi suflă în el când vei da de greu vreodată.

Florin se minună şi de data aceasta. Privi în palmă şi văzu, prins de una din unghii, un pufuleţ cât o sămânţă de păpădie. „Voi face întocmai”, promise el şi mulţumi stăncuţei pentru darul primit, înainte de a se îndepărta pe cărarea din pădure. Nici după această întâmplare nu trecu mult că Florin iarăşi auzi un sunet ciudat. Era mult mai slab decât fâlfâitul stăncuţei, semăna cu un zumzet şi părea să vină de undeva de sus din păienjenişul crengilor. Drumeţul se opri în loc să asculte mai bine. Abia atunci dădu cu ochii de o pânză mare de păianjen, întinsă între nişte vlăstare. În poala ei se încâlcise un bondar. El era cel care zumzăia cu disperare în timp ce se muncea să scapte din motca firelor. Pe Florin nu-l răbdă inima să-l vadă cum suferă. Din câteva mişcări, rupse plasa vicleană, slobozind vietatea prinsă în ea.

În clipa următoare aceasta îi vorbi cu glas de om:
– Florin, fiul morarului, îţi mulţumesc pentru ajutor. Dea Domnul ca strădania ta să te libereze din puterea vedeniilor înşelătoare aşa cu şi tu m-ai scăpat din înşelăciunea paingului. Păstrează ceea ce ţii în palmă căci, de vei şti s-o foloseşti, de mare folos îţi va fi odată.

Florin se uită în palmă, unde i se păru că abia desluşeşte ceva; era o aripioară de bondar. Abia apucă să-i mulţumească pentru darul său, că bărzăunele se şi făcu una cu lumina difuză, cernută prin frunzişul copacilor. „Oare în ce pădure vrăjită m-am nimerit?”, îşi zise el, reluându-şi drumul.

(continuarea – nu poate lipsi)