4. Florin si Steaua norocului © Daniel Onaca

Câte păţanii a mai avut Florin, prin câte vămi a mai trecut, câte victime a mai scăpat el de la pieire şi de câte ori a fost el însuşi ajutat să scape, n-am eu fire de păr în cap să le trec pe toate. Sar peste ele pentru că, iată, s-a lăsat amurgul iar eu mi-am pus în gând să sfârşesc de povestit basmul meu, înainte de căderea nopţii. Ceea ce însă nu pot lăsa, cu nici un chip, pe dinafară este ziua când eroul nostru a ajuns la un castel cu un turn înalt în vârful căruia veghea o stea în şapte colţuri. Că a ajuns acolo e doar un fel de a spune, pentru că de turn nu se putu apropia. De jur-împrejurul castelului se lăţea un şanţ plin cu apă, de felul acelora care apărau şi alte fortăreţe din vremea evului mediu. Atâta doar că peste acest şanţ nu se arcuia nici un pod! Florin dădu de trei ori ocol fără să descopere vreunul. Să aştepte el luntrea lui Caron de-acum ori, ce să facă?

Pe loc îşi aminti de solzul de peşte primit în dar în pădurea fermecată. Îl scoase de sub panglica de la pălărie, suflă în el şi, pe dată, fu învăluit de o muzică suavă cum numai Ulise cel viclean mai auzise, atunci când fusese legat de catargul corăbiei sale. Când muzica se sfârşi, încetă şi fiul morarului să se mai întrebe, unde să fie podul care să-l treacă peste apă. Zări acolo lângă el un trunchi de copac, culcat pe iarbă, numai bun de rostogolit în apă. Asta şi făcu voinicul. Se aşeză apoi călare pe el şi, mai dând din mâinile făcute lopeţi, mai ajutându-se de picioare, ajunse până la urmă pe malul dimpotrivă, de unde şi vorba ajunsă până la noi, cum că, „se făcu luntre şi punte”.

Odată pătruns în castel, ghiciţi voi ce privelişte l-a întâmpinat pe intrus? Ai fi zis că a nimerit în palatul lui Midas. Nici junele Paris din Troia, când fu primit de gazda sa la ospăţ, pe meleagurile Eladei, n-a văzut atâta risipă de bucate alese. Vă las pe dumneavoastră să vi le închipuiţi pentru că Florin nu se opri în sala cea mare a castelului, ci se grăbi spre treptele care, bănuia el, duceau spre turnul cu stea în vârf. La început le sări câte trei deodată, pe urmă numai câte două, pe urmă urcă treaptă cu treaptă, dar, lucru de mirare, voinicului i se părea că acestea nu se mai terminau. Trecuse o bună bucată de timp de când tot urca şi urca, dar limanul de sus tot nu se întrevedea. „Ăsta-i lucru vrăjit, bănui Florin, altă cale nu-i decât să răspund şi eu tot cu scule vrăjite.” Zicând acestea, scoase la iveală pufuleţul dăruit de stăncuţă şi suflă asupra lui. Pe dată fu învăluit de aceeaşi muzică suavă pe care o auzise pe marginea şanţului cu apă. Iar când aceasta încetă, îşi reluă urcuşul cu puteri înzecite. Nu se mai opri decât la capătul de sus al scării.

Acolo sus, se pomeni în faţa unei porţi grele de stejar. Trebuie că aşa arăta poarta aflată la intrarea în labirintul de pe Creta, unde, odată de mult, Minotaurul fusese închis. Florin se întrebă dacă era bine s-o deschidă ori mai înţelept ar fi fost să o lase nedesferecată. Or fi fost mulţi care au făcut cale întoarsă de acolo – n-aven de unde şti –, dar eroul nostru nu era unul dintre aceia. Se hotărâ s-o încerce, dar abia acum văzu că poarta nu avea nici drug, nici bravă, nici zăvor. Numai o încuietoare, dar cum să-i dea el de cap dacă nu avea o cheie!? Era a treia oară în acea zi, când Florin fu nevoit să ceară ajutor din altă lume. Scoase de la pălărie aripioara de bondar şi suflă cu grijă pe ea, să n-o spulbere. „Numai de n-aş păţi şi eu ca Io, mândra lui Zeus, fugărită de geloasa lui nevastă”, îşi mai zise fiul morarului.

Cum suflă el, cum se auziră iarăşi acele acorduri psihedelice. Ca purtat de unduirea muzicii, un bărzăune apăru de undeva şi nu se opri decât ca să intre pe gaura cheii în încuietoarea de la poartă. Muzica cea suavă se isprăvi iar în locul ei se auziră nişte scârţâieli şi scrâşnete venite din măruntaiele încuietorii. Încet-încet, poarta de întredeschise singură. Florin nu trebuie decât s-o împingă cu un singur deget pentru ca ea să se dea în lături iar el să poată păşi peste prag.

(continuare – desigur)