4. Florin și Steaua norocului (VI) © Daniel Onaca

Încăperea în care intrase Florin era învăluită în întuneric, însă un miros dulceag plutea în aer. În mijlocul odăii desluşi un catafalc iar pe el… ei bine, pe el zăcea nemişcată fata cea mai frumoasă din lume! Ai fi zis că era prinţesa din pădurea adormită pentru că şi aceasta părea că doarme. Ce să facă oaspetele decât să urmeze şi el ritualul menit să întreţină mitul!? Se apropie de fată, că o fi fost ea neam de regi, că o fi fost viţă de nobili ori că era ea nobilă de felul ei, Florin o sărută pe gură şi aşteptă să o vadă trezindu-se. Pleoapele ei însă abia de tremurară. O mai sărută odată. Fata tot nu se clinti, deşi pieptul i se sălta şi cobora de parcă ar fi respirat precipitat. O mai sărută şi a treia oară… Tot degeaba! Ar mai fi sărutat-o Florin şi a treizeci şi treia oară, dacă n-ar fi băgat, tocmai atunci, de seamă că făp...