4. Florin și Steaua norocului (VI) © Daniel Onaca

Încăperea în care intrase Florin era învăluită în întuneric, însă un miros dulceag plutea în aer. În mijlocul odăii desluşi un catafalc iar pe el… ei bine, pe el zăcea nemişcată fata cea mai frumoasă din lume! Ai fi zis că era prinţesa din pădurea adormită pentru că şi aceasta părea că doarme. Ce să facă oaspetele decât să urmeze şi el ritualul menit să întreţină mitul!? Se apropie de fată, că o fi fost ea neam de regi, că o fi fost viţă de nobili ori că era ea nobilă de felul ei, Florin o sărută pe gură şi aşteptă să o vadă trezindu-se. Pleoapele ei însă abia de tremurară. O mai sărută odată. Fata tot nu se clinti, deşi pieptul i se sălta şi cobora de parcă ar fi respirat precipitat. O mai sărută şi a treia oară… Tot degeaba! Ar mai fi sărutat-o Florin şi a treizeci şi treia oară, dacă n-ar fi băgat, tocmai atunci, de seamă că făptura ce dormea acolo era legată de catafalc. Nu una, ci trei funii groase, împletite-n trei şi răsucite-n şase, o ţintuiau de patul acela blestemat. Trei funii cu trei noduri! Feciorul morarului ştiu ce avea de făcut. Cu degetele tremurându-i de nerăbdare, se puse să le desfacă.

Treaba se dovedi mai puţin lesnicioasă decât crezuse el. Nodurile erau făcute cu măiestrie, astfel că nu se lăsau slăbite cu una cu două. În timp ce lucra el la primul dintre ele, numai ce simţi că-l cuprinde o foame polifemică. Îi venea să lase totul baltă şi să dea fuga până în sala cea mare a castelului, unde tronau mesele cu bucate. „Numai să termin de desfăcut nodul ăsta”, îşi spuse. Când îi veni de hac, îi dispăru şi foamea! Se apucă atunci, iute, de al doilea. Abia îl smuci de câteva ori că se auzi un răcnet grozav iar peretele din faţa lui se deschise şi din el ieşi o dihanie de urs negru, supărt de parcă ar fi venit cineva să-i fure verzele din grădină… Florin vru s-o ia la goană, dar cum s-o lase pe frumoasă în ghiarele bestiei!? „Dacă o mănâncă pe fată, apoi nici eu nu mai am la ce trăi”, îşi spuse el şi rămase pe loc. Se mai opinti de câteva ori şi iată că şi al doilea nod se desfăcu! Odată cu el se destrămă şi vedenia cea fioroasă. Nu mai rămase decât un singur nod. Florin prinse de el şi începu a-l frământa, când o altă fiară veni să-i dea târcoale. De data asta nu mai era una în carne şi oase, ci un somn aidoma celui de care fu cuprins Prâslea cel voinic, la venirea zmeului să fure merele de aur. „Dacă el s-a putut ţine treaz, şi eu am să izbutesc”, îşi spuse feciorul morarului. Fuseseră ultimile lui cuvinte, înainte de a cădea pradă somnului.

Dragii mei, aici s-ar fi putut încheia minunata poveste despre cei trei feciori ai morarului. Ştiu că sfârşitul nu e unul fericit, dar eu nu v-am promis să vă deapăn o istorie cu happy end, precum acele născociri venite din fabrica de vise de la Hollywood. Nici basmul „Tinereţe fără bătrâneţe…” nu are un final fericit şi de aceea tot îl păstrăm la inimă. Aşa că şi basmul meu despre steaua norocului ar putea sfârşit la fel de trist… dacă n-ar fi fost aşa că degetele voinicului continuară să lucreze şi după ce el adormise! Au trebăluit singure, după tiparul deprins în timpul lucrului la primele două noduri. Iar rezultatul fu şi el acelaşi. Nodul se desfăcu iar odată cu el căzură toate funiile ce o ţintuiseră pe fată. Atunci se treziră şi tinerii din somn. Amândoi odată! Se priviră ca şi cm s-ar fi văzut întâia oară, dar, în acelaşi timp, ca şi cum s-ar fi cunoscut demult.

Căzură unul în braţele celuilalt, se îmbrăţişară şi se sărutară o bună bucată de vreme, acolo, în turnul cel înalt împodobit cu steaua în şapte colţuri. Cât de lungă o fi fost acea bucată de vreme, nu pot să vă spun. Tot ce ştiu e că Florin şi frumoasa lui şi-au împletit destinul acolo pe loc. Pe urmă au pregătit o nuntă ca-n poveşti la care au invitat oaspeţi de aproape şi de departe. Chiar şi eu m-am nimerit pe acolo iar la plecare, m-am pricopsit cu o broderie din acelea puse de gospodine pe perete pe care erau cusute enunţuri precum „Bucate bune-am pregătit pentru soţul meu iubit”. Numai că pe broderia mea stă scris:

După cum mănâncă, aşa sunt şi poftele omului.
După cum îi sunt poftele, aşa-i este şi simţirea.
După cum simte, aşa-i sunt şi gândurile.
Cum îi sunt gândurile, aşa-i este şi voinţa.
Cum e voinţa sa, aşa-i este şi felul de viaţă.
Cum e felul lui de viaţă, aşa-i sunt şi faptele
iar
după cum îi sunt faptele, aşa îi este norocul.

Sfârşitul (deocamdată)