5. Marin și Rostul vieții (I) © Daniel Onaca

Dragii mei, auzit-aţi voi vreodată povestea băiatului plecat, de unul singur, în lumea largă să dea de rostul vieţii? Mult a colindat el şi pe mulţi oameni i-a descusut, doritor să afle răspunsul la întrebarea sa. Ori de câte ori îi dădea o lămurire cineva, el se arăta mulţumit, dar, după oareşcare vreme, iar începeau să-l roadă îndoielile. Tot aşa a ţinut-o el până când… dar uite că era gata să vă destăinui sfârşitul poveştii înainte chiar de a începe să vi-o spun! Cred că mai potrivit ar fi să încep cu începutul, aşa cum şi apa ogaşului nu curge de la vărsarea lui în mare spre izvor, ci taman invers.

A fost odată, aşadar, un plutaş ce locuia cu nevasta şi cu copilul lui undeva la munte, în apropierea unui râu. Multe truchiuri de copaci apucase să poarte la vale apa acelui râu, de-a lungul anilor. Buşteni şi oameni deopotrivă, căci plutaşii erau cei ce se îngrijeau ca brâiele de lemne se ţină cursul drept până ajungeau la locul unde erau oprite şi trase la mal. Dar nu despre acele trunchiuri plutitoare vreau eu să vă povestesc, ci despre fiul plutaşului. Când fu el de anii însurătorii, din prunc vesel şi zglobiu, ce fusese până atunci, deveni un băiat visător şi frământat de gânduri. Aproape că nu-l mai cunoşteai.

– Măi, Marine, ce-i cu tine?, l-a întrebat odată părintele său, văzând că nu-i mai trecea lungoarea.
Băiatul tresări ca furul prins cu degetele în borcanul cu magiun:
– Ei, tată, ce să am?! Mă gândesc şi eu la ale mele.
– Nu ne poţi spune şi nouă, care-s alea?, îl iscodi şi mumă-sa de cealaltă parte.
– Dragă tată şi dumneata mămucă, eu v-aş spune, dar tare mi-e teamă că o să vă întristaţi.

Mai fără să vrea, mai de bună voie, băiatul se uită în ochii lor şi până la urmă le spuse:
– Vă aduceţi voi aminte ce mi-aţi spus, atunci când încă nu mă născusem şi plângeam în pântecele maicei mele?
– Că ţi-om dat tinereţe fără bătrâneţe şi…
– Nu aceea, îl opri băiatul pe tătâne-său. Altceva mi-aţi făgăduit, când eu m-am oprit din plâns.

Plutaşul şi nevastă-sa se uitară miraţi unul la altul, fără să scoată o vorbă. Nici unul din cei doi, nu-şi mai amintea acele vorbe.

– Văd eu bine că aţi uitat de tot acea făgăduinţă, continuă Marin. Eu însă n-am uitat-o. Mi-aţi spus că, atunci când voi fi mare, o să-mi dezvăluiţi care este rostul vieţii. Eu nu v-am întrebat până acum, căci chibzuiam că-l voi putea dosădi şi singur. Dar oricât l-am căutat, până acum n-am izbutit să-l aflu.

Gospodarului şi soaţei lui parcă li se luase o piatră de pe inimă, când auziră aceste vorbe:
– Dar bine, băiete, de ce nu ne-ai spus tu asta mai demult?, îi zise tatăl. Nu trebuia să-ţi spargi tu capul atâta amar de vreme şi nici noi n-am fi fost îngrijaţi din pricina ta.

Plutaşul se puse apoi să-l lămurească pe băiat:
– Aici în ţinutul nostru de la munte, cei bătrâni au desluşit demult care acel rost: când eşti copil, să te joci, să fii cuminte şi ascultător faţă de părinţi şi să arăţi respectul cuvenit celor bătrâni. Când eşti flăcău, să înveţi să-ţi foloseşti mâinile la lucru ori la pădure, ori pe lângă ograda casei. Când eşti în floarea vârstei, să te însori cu o fată cinstită şi să faceţi copii, care să vă poarte de grijă când veţi fi bătrâni şi neputincioşi. Creşterea copiilor şi cinstirea părinţilor, asta a fost, este şi va fi rostul vieţii pe acest pământ!, încheie tatăl băiatului.

Marin ascultă cu tot respectul învăţătura părintelui său. Îi dădea dreptate, cam ştiuse el că aşa trebuie să fie, dar… parcă totuşi lipsea ceva! Simţea că viaţa era ceva mai mult decăt vâltoarea apei ce purta la vale trunchiurile ţepene. De aceea lăsă el să mai treacă vreo câteva nopţi apoi pândi un moment prielnic şi îi înştiinţă pe bieţii săi părinţi că avea de gând să plece în lumea largă:
– Vreau să vad dacă rostul vieţii e acelaşi şi pe meleagurile din josul văii, le zise el.

Să vă povestesc acum durerea celor doi, când au înţeles că voinţa băiatului lor nu putea fi stăvilită? Acesta nu ştia decât una, şi aceea le-o spusese deja. În zilele următoare, Marin îşi făcu rost de o raniţă, o pânză de cort, un toiag de drumeţie şi o pereche de încălţări cu talpa bună. Când ştiu că de-acuma era pregătit, sărută mâna bunilor săi părinţi, pe pragul casei, şi porni la drum către soarele de miază-zi.

(Continuarea – nu poate lipsi!)