Zilele zburară precum cocoarele când se duc spre ţara lor. Săptămânile se adăugară ca mărgelele pe salbă, în vreme ce Marin mergea neabătut pe drumul lui. Băiatul trecu prin Pădurea Neagră, ţinându-se mereu aproape de Râul Repede, apa plutaşilor. La început călătoria i se păru uşoară. Marin era vesel şi inima i se bucura de toate câte-i ieşeau în cale. După o vreme însă, începu să ducă dorul unui tovarăş de drum. Când auzea ciripitul păsărilor ori se minuna de frumuseţea unui câmp înflorit îşi spunea, în sinea lui: “Dacă aş fi avut un tovarăş cu care să-mi împart acum bucuria, ar fi fost de două ori mai mare!” Când se opintea înspre coama unui deal, iar ofta: “Cât de uşor mi-ar fi fost acum de-aş fi avut pe cineva alături!” Când zărea vreo căprioară într-o poiană ori vreo veveriţă, din cele roşcate, zvâcnind prin rămurişul unui copac gândea de fiecare dată: “Oare cum ar fi de-aş avea un astfel de însoţitor!” Multe vieţuitoare a întâlnit Marin în drumul său, dar nici una care să-i poată ţină tovărăşie.

Într-una din dimineţi, când zările abia apucaseră să mijească, băiatul zări un guşter verde ca smaragdul, ce zăcea nemişcat într-o baltă cu apă stătută. La început crezu că şopârla era moartă. Când se aplecă spre ea să o cerceteze mai bine văzu că aceasta clipea. “O, dacă fiinţa asta mi-ar fi tovarăş de drum, ce bucuros aş fi!” gândi Marin. Vorba ceea, în dorul scrobului, lingi coada tigăii. Spre mirarea băiatului, guşterul din baltă se învioră pe dată şi grăi cu voce omenească:
– Dacă m-oi învoi, făgăduieşti să nu spui niciodată că m-ai scos dintr-o baltă puturoasă?

Nu măruntă fu bucuria călătorului singuratic, când auzi acele vorbe. Marin încuviinţă, făra să stea prea mult să socotească.
– Şi promiţi să-mi fii tovarăş credincios, tot drumul, până la tărâmul de la miază-zi?, îl mai îmboldi vietatea cu coadă lungă.
– Dinspre partea asta, să n-ai nici o grijă, îl asigură Marin.

În clipa următoare, se întâmplă o minune, cum băiatul nu mai văzuse: ca vărsat din pântecul ceaunului, prinse formă şi se închegă, sub ochii lui, o arătare omenească înveşmântată toată în strai de piele, verde la culoare, lucios şi strâns pe trup.
– Acum sunt tovarăşul tău de drum, după care ai tânjit atâta vreme, grăi arătarea cu chip de om. Când vrei să-mi vorbeşti, spune-mi doar L, dar juruieşte-mi acum că n-ai să-ţi uiţi niciodată cuvântul care mi l-ai dat astăzi.

Marin îşi reînnoi legământul iar pe urmă porniră la drum împreună. Năzdrăvanul îi spuse că şi el era pe cale spre meleagul unde Râul Repede se vărsa în mare. Trăia acolo o fiinţă care-l putea lecui de blestemul ce-l apăsa. Îi mai spuse că pacostea lui era că, în fiecare seară, îi era menit să se preschimbe în guşter şi să-şi petreacă toată noaptea sub acea înfâţişare, pradă uşoară pentru toate jivinele nopţii, care ar fi dat peste el. Abia la crăpatul zorilor putea lua din nou înfăţişare omenească. De acea soartă nenorocită nu-l putea izbăvi decât fiinţa milostivă ce locuia undeva la ţărmul Mării Sărate.

Lui Marin îi păru rău de omul în strai verde, când auzi necazul lui. Ar fi vrut ca el însuşi să rupă acea vrajă rea de i-ar fi stat în puteri. Aşa se face că cei doi călători îşi urmară drumul împreună, fiecare purtând în sufletul lui propriul său dor. Ziua drumeţeau, noaptea se odihneau; Marin sub pânza sa de cort iar L, prefăcut în guşter şi strecurat în crăpătura unei stânci ori în despicătura scoarţei vreunui copac.