5. Marin și rostul vieții (V)

Marin îşi văzu de drum prin pădurea întunecoasă, până când ajunse la prăpastia căutată. Se apropie de buza ei. Era atât de adâncă încât te lua cu ameţeli când priveai în jos. Nu departe de locul unde se afla el văzu un cârd de corbi uriaşi ce se înfruptau din carnea rămasă pe oasele unui cadavru de cal. Marin privea la ei şi îşi tot bătea capul cum s-ar putea el folosi de carnea acelui animal. Să mănânce şi el din ea, neamestecată cu altceva, nu i se prea lăsa. “Atunci la ce ar putea fi ea bună?”, se întrebă iarăşi flăcăul. Cum statea el aşa privind la păsările hulpave deodată îi veni un gând nou! Se ridică de la locul lui şi se grăbi să alunge păsările de la locul ospăţului. Desprinse apoi de pe oase hălcile de carne rămase şi le zvârli pe toate în genunea fără fund. Pe urmă se puse să aştepte să vadă dacă şi Dumnezeu va potrivi lucrurile după gândul lui.

Prea lungă nu-i fu aşteptarea. Corbii cei vajnici se repeziră unul după altul spre adâncuri numai pentru ca mai apoi să răsară iarăşi din hău. Cu toţii aveau în ghearele lor câte o ciozvârtă de carne din acelea pe care Marin tocmai le aruncase în prăpastie. Răpitoarele se apucară iar să rupă din ele, dar flăcăul le alungă din nou furându-le prada. Când ridică fleicile, văzu că pe una din ele era lipit un galben! De alta se prinsese un lănţug de aur… de alta un inel… Părea că o comoară întreagă zăcea pe fundul acelei râpe. Marin le cercetă pe toate şi până la urmă găsi şi ceea ce căuta: un ţoi lucitor! “Poate că acesta e păhărelul fermecat”, îşi zise el. Era atât de mărunţel că, de n-ar fi avut picior cu talpă, ar fi zis că era un degetar. “Se adevereşte vorba din bătrâni, care spune că nu mărimea contează; iar carnea de cal e bună atunci când e folosită cu socoteală”, mai gândi el, înainte de a-l strecura în punguţa de piele ce-o purta aninată pe după gât.

Pe urmă făcu cale întoarsă, fără să-i mai pese de celelalte podoabe scoase la lumină. Lucru de mirare, nici zburătoarele flămânde nu mai fură atrase de hălcile de carne, ci se luară după el. Îl urmăriră tot drumul zburând pe deasupra lui. Flăcăului îi era teamă cumva că se vor repezi asupră-i să-l păgubească de odorul său. Când ajunse la locul unde-l aştepta omul în verde, scoase ţoiul din sân şi i-l întinse. L îl luă în palmă, dar, în loc să se bucure şi să-l laude pe tânăr pentru isprava sa, se apucă să-l certe:
– Ţapinar nătărău, ce eşti! Paur prost, care nu ştie cum să umble cu lucrurile de preţ, zise el. Ţoiul ăsta trebuie păstrat curat ca pocalul din biserică. Nu m-aş mira ca, aşa cum e, mânjit de sânge, să-şi fi pierdut puterea.

Aceasta şi altele asemenea îi fu dat lui Marin să audă în acea seară, în timp ce-şi pregătea locul de culcare. De obosit şi necăjit ce era, nu-i mai trebui nici să mănânce. Se vede treaba însă că acea noapte nu era croită pentru odihnă. Numai ce adormi că fu trezit din somn de o hărmălaie de croncăneli amestecate cu vorbe omeneşti. Ciuli urechea şi înţelese că acele vorbe erau strigăte după ajutor. Chemări venite de undeva de aproape. Marin se ridică într-o rână şi, la lumina săracă a lunii, desluşi o movilă care nu era acolo când se culcase. Strigătul după ajutor tocmai de acolo venea! Când se apropie de ea fu izbit de o duhoare cum nu se poate spune. Ar fi zis că o grămadă de bălegar crescuse acolo, dacă n-ar fi înţeles că era găinaţ de păsări. “Trebuie că asta e isprava corbilor răzbunători, gândi Marin. I-a lovit cufureala şi n-au găsit alt loc mai bun de uşurare, decât în capul sărmanului guşter”. Flăcăul apucă toiagul său de drumeţie şi scociorî în movila cu scârnăvii până când şopârla îşi găsi un drum să se strecoare afară. De vorbit unul cu altul, nu era chip, atunci, în puterea nopţi, aşa că fiecare îşi văzu mai departe de odihna lui.

(Continuarea – în curând)