5. Marin și rostul vieții (VII) © Daniel Onaca

Drumul printre dunele de nisip n-a fost deloc uşor. Doar Marin singur ştie de câte ori a fost gata să se lase doborât de foame, sete şi oboseală. Câte zile au trecut de la seara când se despărţise de tovarăşul lui, nu mai ştia. Câte nopţi a petrecut visând la roşcata lui cu pistrui, de care nu apucase să se apropie decât o singură dată, şi acelora le-a pierdut şirul. Acum se trezi într-o vale, ce adăpostea o adunătură de case cu ziduri albe şi acoperişul plat. Să cerceteze satul, nu mai avea puteri în acea seară. Lăsă totul pentru a doua zi şi se cotârci într-un loc pe care-l socoti numai bun pentru somn.

Dimineaţa fu trezit de o voce tânguitoare. Erau unduirile unui cântec ce ajunsese la el, purtate parcă de vântul deşertului. Marin îşi adună foaia lui de cort, căută izvorul unde susura apa acelei oaze şi îşi limpezi ochi. Sfios, se apropie apoi de celălalt izvor; cel al cântecului minunat. Văzu un pâlc de oameni – femei şi copii, mai cu seamă – adunaţi în jurul unui bătrân, ce cânta, îngânat de sunetele unui instrument cu coarde. Marin nu înţelegea acele vorbe, cântate într-o limbă veche pe care puţini o mai vorbeau. Tonul melodiei însă îl cuceri. Era când mângâietor, când încărcat de atâta durere încât până şi crengile palmierului, sub care se aşezase, se aplecau de suferinţă.

– Cine e acest cântăreţ?, întrebă Marin pe unul din puştii mai mărişori, adunaţi acolo.
– E magistrul meu, răspunse cel întrebat. Eu sunt ucenicul lui, dar cine eşti matale, de întrebi?
– Eu sunt un peregrin ce caută să afle care este rostul vieţii omului, răspunse junele voinic. Şi mai caut un palmier cu fructe rare să i le duc tovarăşului meu care suferă de o boală grea.

Ucenicul cântăreţului îl privi cercetător. Despre acel copac miraculos nu avea vreo ştiinţă. Rostul vieţii însă îl cunoştea fără greş:
– Împlinirea de sine e rostul vieţii, spuse el cu hotărâre. Să înveţi tot timpul lucruri noi, să simţi că creşti de la o zi la alta. Eu, cum ar fi, mă silesc zi de zi să învăţ să cânt tot mai bine. Până în ziua când o să mă pot măsura cu învăţătorul meu. Atunci voi moşteni buzuqul lui şi voi şti ca nimeni altul să îndoi inimile celor care or să mă asculte.

Odată ce bătrânul meşter termină de cântat, ucenicul îi vorbi acestuia despre Marin. Abia atunci văzu voinicul nostru că muzicantul era cu desăvârşire orb. Cusurul lui nu-l opri totuşi să arate interes pentru străin. Îi ascultă păsurile apoi îi dădu răspuns cu voce blândă:
– Iubite călătorule, rostul omului este să se bucure de viaţă. Ăsta a fost gândul meu călăuzitor, şi, acum, la bătrâneţe nu-mi pare rău. Mai bine este să iubeşti şi să pierzi ce-ai iubit, decât să nu fi iubit niciodată. După cum e mai bine să-ţi pară rău de păcatele care le-ai făcut, decât să-ţi pară rău după lucrurile spre care te-a tras inima şi nu le-ai făcut. Plăcerea, dragul meu! De mă urmezi, te învăţ şi pe tine arta de a preţui viaţa, savurându-le pe toate.

Junele voinic îi mulţumi pentru bunăvoinţă şi îi răspunse că i-ar fi urmat sfatul cu bucurie, numai că avea o sarcină de împlinit. Pe urmă îi povesti cântăreţului orb despre tovarăşul său cu pielea verde şi despre pomul cu fructe tămăduitoare. Bătrânul înţelese zbaterea lui. Îl sfătui atunci să urmeze calea spre răsărit până când va da de un pâlc de copaci falnici:
– Tu să nu te uiţi la aceia, ci să cauţi la umbra lor, printre arbuştii mititei îl sfătui moşul. Unul singur dintre ei poartă boabe. Sunt ca alunele de mari şi seamănă cu cele de argan. Din acelea să culegi.

Apoi îi povesti că din frunzele acelui arbust se poate face un ceai ce ia toate durerile, în timp ce uleiul stors din nucile lui alungă toate vrăjile. Voinicul îl întrebă pe binefăcătorul său dacă a gustat şi el din ceaiul vindecător, făcut din frunze de cocotier.
– Niciodată răspunse mânuitorul buzuqului. Darul meu se hrăneşte din durere. Fără durere, cântul meu seacă precum albia râului şi se chirceşte ca oaza deşertului, lipsită de izvorul dătător de viaţă.

Lui Marin nu-i trebui să afle mai multe. Îi mai mulţumi odată omului pentru bunătatea sa şi dădu să plece. Înainte de a o porni, trubadurul îi mai spuse:
– Vine o vreme când casa pe care o zideşti e gata şi atunci nu mai ai nevoie de schele.

Cuvinte înţelepte pe care însă Marin le uită de cum părăsi oaza. Gândurile lui erau acum îndreptate spre pomişorul despre care îi povestise bătrânul. Îl recunoscu, imediat ce ajunse la pâlcul de copaci. Rămurelele lui se răsfirau darnic, încărcate de nucşoare ce parcă te îmbiau să le culegi. Voinicul îşi umplu raniţa apoi se grăbi să se întoarne, căci o volbură de nori, răsăriţi de niciunde, se adunară pe cer. Părea că o furtună de nisip avea să se stârnească în orice clipă.

Cum şi cât de repede a ajuns el iarăşi lângă cumpăna fântânii, nu putea spune. Ştia doar că vârtejul de nisip, iscat de furtună, l-a însoţit, nu călăuzindu-i drumul, precum lui Moise în deşertul Sinaiului, ci pe urmele lui. Cum a fost, cum n-a fost, acum se afla iarăşi alături de tovarăşul său. L se grăbi să dezlege gura sacului cărat de flăcău, dar când văzu nucile, în loc să se bucure, se puse să-l certe zicându-i că, ce sunt acele poame seci, când el trebuia el să aducă nişte fructe zemoase! Marin se apără vorbindu-i despre sfaturile muzicantului orb iar L se mai domoli, dar tot îl bănuia că nu făcuse ceea ce trebuia. Obosit de la drum şi cu sufletul greu, feciorul plutaşului se pregăti să se culce fără să-i mai pese de mâncare.

În toiul nopţii însă fu trezit de vaiete venite parcă în adâncul pământului. Tânărul ieşi de sub pânza sa de cort şi, scrutând întunericul, înţelese că gemetele se strecurau dintr-o dună de nisip ce nu fusese acolo seara dinainte. Numaidecât apucă toiagul de care nu se despărţea şi începu să sape în movila de nisip. Nu se lăsă până când nu văzu că din ea se strecură afară nimeni altul decât guşterul verde.

Dimineaţa următoare, Marin se feri să deschidă vorba despre întâmplarea nopţii iar L nu-l mai muştrului din pricina boabelor, ci se apucă de sparse câteva. Le strivi miezul între două pietre iar zeama prelinsă din el o adună în ţoiul aurit şi o dădu pe gât. În acest fel se doftori el câteva zile la rând.

(continuarea – cât de curând!)