5. Marin și Rostul vieții (VIII)

Mai cu veselie, mai mânioşi unul pe altul, cei doi călători îşi urmară calea în josul albiei râului. Acesta, din şerpuitor cum fusese, părea că de-acum îşi găsise un făgaş drept. Marin şi omul-guşter îl priveau adesea, întrebându-se, oare cât mai aveau de mers până să dea cu ochii de locul unde acesta se vărsa în Marea Sărată. Într-o după-amiază, iată că ajunseră la o răscruce unde se boltea un pod de piatră peste apa cea curgătoare. Cei doi se hotărâră să facă popas acolo. Omul în verde, priceput cum era să păcălească vieţuitoarele neştiutoare, prinse un iepure de câmp. Marin trecu podul ce lega malurile râului şi, dintr-un lan de porumb ce se întindea în dreapta lui, culese câţiva ştiuleţi de lapte. L jupui iepurele şi-l puse la proţap, deasupra jarului unde se coceau ştiuleţii de porumb.

Cum se pregăteau ei de ajunare, numai ce văzură că se apropie de focul lor un cioban cu o turmă de oi. Cei doi îl poftiră la cină. Omul nu se lăsă îmbiat de două ori. Le mulţumi pentru bunătate şi astfel se puseră toţi trei pe mâncat şi povestit. Se simţeau aşa de bine cu toţii că nici nu băgară de seamă cum trecea timpul. Din vorbă în vorbă, Marin îl întrebă pe noul venit, dacă acela ştia, care era rostul vieţii omului pe pământ. Tânărul recunoscu că, pe el, acest gând îl măcina de când a plecat de la casa părintească, ba chiar şi mai înainte de aceea.
– Pe mine nu mă macină întrebarea asta, spuse păstorul oilor. Eu ştiu bine, care e acel rost: să-ţi faci datoria faţă de fraţii tăi. Iar fraţii tăi sunt toţi oamenii cu care împarţi lumina soarelui şi roadele pământului.

Mai multe nu apucă să spună cel întrebat pentru că şopârla de om, potrivit năravului său, începu să se vaite că leacul cu care se doftorea nu-i era de nici un folos. Stăpânul oilor îl ascultă apoi începu să dea din cap, ca unul care ştia el ce ştia:
– Uleiul, din care iei matale câte o înghiţitură în fiecare dimineaţă, nu e rău, spuse el. Numai că e prea slab şi de-aia n-ai haznă de el. Dacă l-ai amesteca, mata, cu ce trebuie atunci ai vedea minune!

Omul-guşter îl ascultă pe cioban cu gura căscată iar oaspetele serii continuă să-i vorbească, arătând cu capul spre lanul de porumb, de dincolo de râu:
– Pe muntele Sfânt, pe care-l vezi colo, peste vârfurile cucuruzelor, creşte o iarbă rară. Sămânţa ei e din aceea care, dacă o pui într-o licoare, îi dă taman tăria care-i lipseşte. Pe acel munte, trăieşte un bătrân sihastru. Numai el ştie unde creşte iarba-minune.

Acestea şi alte asemenea lucruri minunate mai înşiră oaspetele acelei seri. Le povesti despre orfanul plecat în căutarea unei prinţese cu mătăsari, despre flăcăul şi şarpele ştiutor de ghicitori, despre voinicul care a salvat odată un pui de hermină, despre fiul morarului ajuns la turnul frumoasei adormite… Marin adormi şi el, legănat de vraja acelor poveşti mustind de adânci adevăruri.

Când se trezi, dimineaţa, povestitorul cu turma lui de mioare nu mai era acolo.
– A plecat la mijitul zorilor, îl înştiinţă guşterul care îşi reluase deja înfăţişarea sa de om. Iar acum pregăteşte-te şi tu de drum, că destul ai trândăvit. Muntele Sfânt de care ne-a vorbit el nu e departe. Dacă te grăbeşti, până deseară eşti acolo iar mâine ajungi să te şi întorci.

L avea, vezi bine, nevoie de seminţele despre care povestise oierul. Marin însă chibzui că n-ar trebui să se mai abată de la drumul lor, acum când se arăta că nu mai era mult până la gura râului. La auzul acelor vorbe, omul-guşter se făcu foc şi pară:
– Mă mir că nu ţi-e ruşine obrazului, zise el. N-ai băgat nimic la cap din vorbele baciului, auzite aseară? Nu ştii ce-i acela simţ al datoriei? Eu, care mă îngrijesc tot timpul să ai cu ce să-ţi umpli maţul, ăsta-i binele pe care mi-l întorci? Nu ştii să preţuieşti ajutorul pe care-l primeşti mereu? Cum crezi oare că te-ai fi descurcat pe drumul ăsta lung dacă nu eram eu? Iar acum nici măcar la atâta lucru nu te învredniceşti; să-mi aduci o mână de semincioare!

Marin suferi toate ocările tovarăşului său. Asculta şi îşi înghiţea propriile vorbe, tăcea şi iar asculta. Vorba ceea, cu prostul încăpăţânat nu-i bine să te pui. Vedea el bine că alta nu-i rămânea de ales decât să se gătească de drum şi s-o ia târâş-grăpiş prin lanul de porumb, spre Muntele Sfânt.

(continuarea – se pregătește)