5. Marin și Rostul vieții (IX)

Se făcuse seara deja, când Marin ajunse la poalele Muntelui Sfânt. Bătrânul ascet nu era la locuinţa lui, ci se retrăsese undeva mai sus, într-o grotă unde, de câteva ori pe an, se izola de lume cu totul. Stătea acolo vreo câteva zile apoi iar cobora cu sufletul întărit. Toate acestea le află peregrinul nostru de la un flăcăiandru ce locuia şi el acolo şi care se părea că era învăţăcelul duhovnicului.
– În trei zile o să se întoarcă, îl asigură băiatul pe Marin. Până atunci ia şi te hodineşte iar eu ţi-oi pune dinainte şi ceva de-ale gurii, din cele pe care le avem noi pe aici.

Cei doi împărţiră cina frugală şi se puseră la taifas. Feciorul plutaşului nu se feri să-i istorisească celuilalt despre ţelul călătoriei sale şi despre blestemul care apăsa asupra tovarăşului său de drum. Băiatul nu auzise despre iarba făcătoare de minuni, dar rostul omului pe pământ îl cunoştea bine:
– Să dobândeşti înţelepciune, spuse el cu convingere în glas. Când eşti înţelept, aşa ca părintele meu duhovnicesc, eşti ferit de toate relele de pe lume. Nici o fiinţă de pe pământ, fie ea om sau fiară, nu te poate vătăma. Ajungi să le înţelegi pe toate, te poţi feri de ispite şi astfel să trăieşti fericit.

Marin lăudă cuvintele înţelepte ale noului său prieten, acela, la rândul lui, se minună de toate păţaniile trăite de feciorul plutaşului în lunga lui călătorie. După ce mai sporovăiră o vreme, se culcară fiecare într-un colţişor al sălaşului, mulţumind, bunului Dumnezeu pentru ajutorul dat în acea zi. La capătul celor trei zile şi trei nopţi, coborâ şi sihastrul de la grota sa, de pe munte. Marin dădu să-i aştearnă şi acestuia povestea însărcinării sale.
– Ştiu că ai plecat în lume să afli rostul vieţii omului, i-o luă înainte bătrânul. Ştiu asta tot aşa de bine cum am ştiut şi scopul călătoriei tatălui tău, când a venit şi el la mine, odată, demult, pe când podul de piatră peste care ai trecut tu, venind încoace, încă nu fusese durat. La fel ca şi tine acum, a stat şi el pe acest scăunel, în faţa mea, aşteptând să-i dau un sfat. Era pe vremea când tu încă nu erai născut şi, după cum văd, sfatul de atunci i-a prins bine.

Mirarea lui Marin, când auzi acele lucruri, nu poate fi zugrăvită. Iar bătrânul nu se opri la ele:
– Ortacul tău, cel la care dragostea pentru sinele său e mai mare decât dragostea pentru adevăr, îşi va găsi liniştea şi el. Îţi voi spune unde sunt acele seminţe binefăcătoare, după care ai venit. Cât priveşte rostul omului pe pământ, bine e să cunoşti că ţel mai înalt pentru el nu este decât acela de a-L sluji pe Tatăl nostru Ceresc, făcându-i voia şi tot ce este plăcut dinaintea lui.

Schivnicul îi dezvălui apoi, ce să facă şi cum să le dreagă pe toate ca să găsească grăunţii întăritori:
– Acele bobiţe, brune la culoare, sunt multe, dar aşa de mărunte că încap într-o cutiuţă cât podul palmei tale. Cutia e ascunsă într-un cuib cu şerpi veninoşi, la rădăcina unui cleanţ ce seamănă cu o ciupercă cu pălărie. Nu-ţi fie teamă să răpeşti acea cutiuţă. Ai grijă numai să nu aduci vătămare vreunuia din şerpii care o păzesc. Ca să-i îndupleci, trebuie să le murmuri cântecelul pe care ţi-l spun eu acuma.

Înţeleptul îl învăţă pe Marin vobele priincioase iar, înainte de a-l lăsa să plece de la el, îi mai spuse:
– Vine vremea când căutătorul se preschimbă în culegător, clipa când trebuie să încetezi a mai căuta drumul, lăsând mai bine drumul să te poarte.

Marin nu a înţeles mult din spusele sfătuitorului său, dar nu vru să-l mai tulbure cu întrebări. Îşi luă rămas bun de la el apoi se porni spre susul muntelui. O ţinu aşa până dădu cu ochii de o stâncă spălată de ploi şi lustruită de vânt. Avea formă de ciupercă şi se înălţa acolo, în pustietate, albă şi semeaţă, ca un simbol păgân. Voinicul se apucă să scormonească cu toiagul său la rădăcina ei. Descoperi curând şi cuibul şerpilor. Erau aşa de mulţi că sipetul pe care-l căuta nici nu se vedea de sub încolăcirile lor. Marin depănă atunci descântecul învăţat chiar în acea dimineaţă.

Foaie verde, mătrăgună, fă-te, cuibule, cunună
Şi mă lasă să pătrund la sipetul tău adânc,
Cea cutie cu bobiţe, frumuşele-aluniţe,
Să le scot la mândrul soare, eu s-ajung la apa mare.

Ca printr-o minune, şerpi cei lungi se dădură deoparte iar voinicul văzu pe fundul gropii o mulţime de pietre preţioase: rubine, safire, topaze şi din care or mai fi fost. În mijlocul lor se afla o cutiuţă ovală. Marin întinse mâna cu grijă, o pipăi cu degetele, grijuliu să nu strice treaba tocmai acum, la sfârşit, şi înţelese că a lui era! Fără să-i pese de toate acele pietricele, strânse în borta şerpilor, Marin săltă cutia de la locul ei şi o strecură în punguţa, ce o purta aninată la gât. Pe urmă, pe-aci ţi-e drumul! O luă la vale spre poalele muntelui iar de acolo spre podul de piatră unde-l aştepta tovarăşul său de drumeţie. Nu ştiu nici de foame nici de sete, căci i se părea că şerpii cei mari, din cuibul de la rădăcina steiului, erau tot timpul pe urmele lui.

Abia ajunse la pod şi L, de cum îl zări, începu să-l certe:
– Iaca şi drumeţul! Bine că te-ai îndurat să te întorci, făcu L. Să-şi mai pună omul nădejdea în tine? Te-am trimis după seminţe, seminţe te-ai făcut! La ce ţi-a trebuit atâta vreme? Eu stau şi mă perpelsec aici de grija ta, iar ţie nici că-ţi pasă. Abia îţi tragi picioarele după tine. Trebuia să fii înapoi încă de-acum două zile.
Marin socoti că nu i se plăteşte să se ia la harţă cu nebunul. Îi dădu aceluia punguţa de la gât apoi îşi pregăti culcuşul sub foaia lui de cort, fără să se mai gândească la mâncare.

Spre zorii zilei fu trezit de nişte vaiere, de gândeai că stătea cineva să nască. Marin sări din culcuşul său să vadă cine era în durerile facerii. Nu departe de el zări o groapă care nu era acolo seara dinainte. De acolo veneau vairele! Marin aruncă o privire înăuntrul ei. Gaura colcăia de şerpi, aidoma celor pe care-i cunoştea prea bine. Avu atunci o bănuială. Privi în jurul lui şi, la lumina puţină a cerului, nu văzu pe nimeni. Nici guşter nici om în verde. Rosti iarăşi descântecul său. Şerpii se traseră la oparte, vaietele încetară, razele soarelui străpunseră noaptea, dar… ortacul său nu se mai ivi de niciunde. În groapă nu era decât punguţa lui cu şnur. Marin l-a aşteptat să răsară de undeva o jumătate de zi. Într-un târziu, înţelese că, de-atunci încolo, cel ce-i ţinuse tovărăşie atâta timp nu-l va mai însoţi. Şerpi cei veninoşi îi veniseră de hac, înainte ca el să-i poată sări în ajutor. “Sărmanul om, gândi Marin, n-a avut noroc să ajungă la Marea Sărată, să-l sărute prinţesa ca să-l scape de blestem.”

(continuarea – desigur!)