5. Marin și Rostul vieții (X)

După-amiaza acelei zile fu un chin pentru Marin. I se părea că toate din jur îşi pierduseră rostul. Era adevătat că mofturile tovarăşului său de drum îl mai supărau, dar lipsa lui nu era nici ea uşor de dus. Vorba ceea, e rău cu rău, dar mai rău fără rău. Asta era în sufletul lui, când, din josul drumeagului, văzu că suie spre el o mogâldeaţă de om cu o barbă lungă de-un cot, călare pe un catâr. Dobitocul abia mergea, căci se vede treaba că era beteag de un picior. Bărbosul părea să fie înaintat în vârstă, dar, după felul sprinten în care descălecă animalul de povară, n-ai fi zis asta. Cei doi îşi dădură bineţe apoi schimbară veşti unul despre altul.

Noul venit era colportor; unul din acei inşi care colindă satele, cu desaga plină de cărţulii ieftine pe care le vând celor doritori să le citească.
– Ce fac astfel de oameni, ca dumneata?, vru să ştie Marin.
– Ei, ce să facă!? răspunse omul cel mărunţel. Iarna-ascultă focu-n vatră, viscolul prin crengi cum latră; vara-şi rup cele pingele; toamna beau vin din ulcele.
– Şi primăvara, ca acum?
– În Prier, cinstesc ziua a doua şi a douăzeci şi treia a lunii. Cele mai sfinte zile din an, pentru ei! Dar, ia spune, mătăluţă la care sfinţi te închini şi ce odoare porţi cu tine?

Marin fu bucuros că avea cu cine să-şi împartă necazul, aşa că îi povesti bărbosului toate păţaniile sale. Nu sări nici peste marea pierdere suferită tocmai în acea dimineaţă. Omuleţul îl bătu cu palma pe umăr zicându-i:
– Cum se poate să călătoreşti pe firul unei ape şi să nu fi învăţat că toate-n lume-s trecătoare?

Feciorul plutaşului mărturisi că nu-i înţelegea prea bine spusele. Colportorul continuă:
– Sunt unii care nu preţuiesc ajutorul primit, în vreme ce alţii uită de steaua luceafărului şi, în loc să privească spre locul ei pe cer, ţintuiesc cu privirea degetul celui care le-o arată.

Marin îl rugă iarăşi să grăiască mai limpede. În loc de asta, stăpânul măgarului se încăpăţână să-i mai servească o alună care şi aceea se cerea despicată de cel ce voia să-i scoată miezul:
– Lucrurile mari pornesc din sinea lor. Nu e totuna dacă oul e spart de o putere din afara lui, ori dacă i se crapă coaja pentru că e ceva care creşte în el.

Degeaba încerca feciorul plutaşului să-l facă pe omul cel hâtru să-i vorbească mai desluşit. Cum o dădea, cum o-ntorcea, acela o ţinea numai în paremii.
– Nu poţi opri timpul în loc, dar îl poţi face să curgă în folosul tău, cuvântă el iarăşi. Nu poţi stăvili de-a pururi apa râului, dar o poţi face să te slujească. Dacă-i vine omului ceasul sorocit, să nu se teamă să călătorască pe creasta valului, căci asta nu înseamnă că se lasă luat de el.

Marin înţelese că, pe cât de mărunt la trup era şugubăţul, pe atât de largă era făptura cunoaşterii sale. De aceea vru să afle de la el şi rostul vieţii omului pe pământ.
– Nu poţi descuia propria uşă cu cheile altora, îi răspunse mucalitul. Viaţa, voinice, nu are nici un rost şi nici un înţeles, fără decât acela pe care fieştecare dintre noi socoate că el însuşi îl poate rândui întrânsa. Eu, de pildă, găsesc că rostul meu acum este să ajung repede şi degrabă în primul sat care mi-o ieşi în cale, ca să nu mă prindă noaptea pe drum.

De data asta, Marin oblici că străinul avea de gând să-şi urmeze drumul. Cei doi se despărţiră urându-şi unul altuia drum bun.

Nici bine nu se îndepărtă Barbă-lungă-de-un-cot, călare pe-asinul şchiop, şi Marin simţi că s-a petrecut ceva neobişnuit cu el. Era ca şi cum unchieşul luase cu el amarul ce-i căptuşise sufletul toată dimineaţa. Acum se simţea din nou vioi şi cu poftă de viaţă. Privi în jurul său şi i se părea că toate cele ce-l înconjurau erau ca nou-născute pentru el: şi podul de piatră, şi lanul de porumb, mărginit de pălăriile surâzătoare ale şirurilor lungi de floarea-soarelui, şi muntele Sfânt, străjuind zarea de la apus. Pe malul apei, nu departe de el, văzu o barcă veche ce zăcea într-o rână. Se apropie de ea, o cercetă pe toate laturile şi se dumiri că putea fi încheiată ca să ţină la apă. Nu trebuia decât ceva trudă dinspre partea lui. Până şi lopeţi bune de vâslit avea! Abia atunci pătrunse voinicul multe din vorbele întortocheate ale piticului cu barbă.

(continuarea – cât de curând)

Bonus. Un român şi un rus găsesc o comoară. Zice rusul: Hai să o împărţim frăţeşte! Zice românul: Ba hai mai bine pe din două!