5. Marin și Rostul vieții (X)

După-amiaza acelei zile fu un chin pentru Marin. I se părea că toate din jur îşi pierduseră rostul. Era adevătat că mofturile tovarăşului său de drum îl mai supărau, dar lipsa lui nu era nici ea uşor de dus. Vorba ceea, e rău cu rău, dar mai rău fără rău. Asta era în sufletul lui, când, din josul drumeagului, văzu că suie spre el o mogâldeaţă de om cu o barbă lungă de-un cot, călare pe un catâr. Dobitocul abia mergea, căci se vede treaba că era beteag de un picior. Bărbosul părea să fie înaintat în vârstă, dar, după felul sprinten în care descălecă animalul de povară, n-ai fi zis asta. Cei doi îşi dădură bineţe apoi schimbară veşti unul despre altul.

Noul venit era colportor; unul din acei inşi care colindă satele, cu desaga plină de cărţulii ieftine pe care le vând celor doritori să le citească. – Ce fac astfel de oameni, ca dumneata?, vru să ştie Marin. �...