5. Marin și Rostul vieții

După trei zile de meştereală, lotca părea ca nouă! Marin o trase la apă şi se aşeză în ea precum voinicul din poveste, aburcat în şaua calului scăpat de răpciugă. Era la fel de bucuros, chiar dacă barca lui nu-l întrebase, cum dorea să-l poarte, ca vântul ori ca gândul. O îndreptă spre mijlocul râului, acolo unde apa curgea cu repeziciune, iar pe urmă altă grijă nu avu decât s-o ţină îndreptată cu botul spre zarea cea bună. În acest fel ajunse el la delta Râului Repede. Când găsi un loc pe care-l socoti potrivit, trase la mal şi sări pe uscat.

Numai câţiva paşi făcu Marin pe tărâmul cel nou, că, undeva, cam la un zbor de săgeată de el, zări împrejmuirea neagră a unei zidiri. Părea a fi o mănăstire. Se îndreptă într-acolo iar când ajunse aproape, dădu peste un şir lung de oameni sărmani. Erau cu toţii slabi, cu feţe triste şi îmbrăcaţi în zdrenţe. Făceau coadă la vatra unui foc. Deasupra focului atârna un ceaun din care ieşeau aburii unei fierturi păzite de trei călugăriţe bătrâne, înveştmântate în straie lungi şi negre, după canonul mănăstiresc. Babele vegheau ceaunul cu rândul, trecându-şi una alteia polonicul cu care drămuiau zeama în gamela nenorociţilor. Marin primi şi el un astfel de blid. Îşi făcu loc printre noii lui tovarăşi, căci, chiar dacă hainele lui se deosebeau de ale lor, erau la fel de zdrenţuite iar foamea îl chinuia şi pe el la fel de tare.

Curând îi veni şi lui rândul la ceaun. Una din surorile lui Iisus îi goli polonicul în gamelă în timp ce-l cerceta cu privirea. Dibui că nu era din tagma celorlalţi şi îl trase mai de-oparte ca să vadă ce hram purta. În schimbul acelui blid cu mâncare, Marin îşi porni spovedania. Mai întâi povesti de-a fir a păr, cum şi de ce a părăsit ţinutul ţapinarilor, cum a dat peste omul-guşter şi cum a izbutit să scoată din prăpastie ţoiul de aur. Printre sorbituri dese, povesti şi despre întâlnirea cu trubadurul cel orb din deşert, cu sihastrul de pe muntele Sfânt şi cu piticul Barbă-lungă-de-un-cot. Călugăriţa cea curioasă luă aminte la şirul acelor poveşti, fără să-l smintească. Doar când Marin îşi deşertă tot sacul îl întrebă:
– Am înţeles că pe tovarăşul tău de drum l-ai pierdut, dar ţoiul de aur îl mai ai?

Marin îşi scoase punguţa de piele de la gât şi scormoni în ea. Erau acolo şi degetarul şi cutiuţa cu semninte şi doi sâmburi de argan, din cei rămaşi de la omul-guşter. Văzând toate acelea, bătrânica în veşmânt negru îi grăi astfel:
– Dacă vrei să-mi asculţi sfatul, eu zic să fărâmi acele nucşoare chiar acum, să le striveşti miezul uleios şi să aduni un strop din zeama lor în degetarul tău. Amestecă pe urmă bobiţele în saftul acela şi bea-l tot.

Marin făcu întocmai precum îl sfătuise măicuţa. Sparse nucile, le presă miezul între două pietre fierbinţi, scoase de sub pirostrii şi adună în ţoiul de aur un strop de ulei prelins din acei sâmburi. Din cutiuţa ovală goli în păhăruţ toate seminţele care mai rămăseseră acolo. Când îşi lăsă capul pe spate, ca să înghită licoarea astfel pregătită, aceasta mai să i se oprească în gât! Bătrâna, care îl dăscălise, cum să dreagă acea băutură, dispăruse. Ori că plecase de acolo în timp ce el fusese ocupat cu treaba lui, ori că se petrecuse o minune, un lucru era limpede: în locul ei şedea acum o femeie tânără, cu părul mângâiat de razele roşietice ale soarelui ce asfinţea. Ba chiar cosiţele ei erau roşcate. Frumoase ele, frumoasă femeia, mândru trupul, ce se ghicea sub noul ei strai.

Nici urmă de haine negre, de ceaun cu fiertură ori de toate celelalte lucruri şi fiinţe care se aflau acolo în clipa când se apucase să pregătească băutura cea miraculoasă. Tot ce vedea el acum erau doi ochi desprinşi din pleiada fără nume a stelelor ce tocmai se aprinseseră pe cerul nopţii. Trebuie că iubirea fu acea putere care, crescută din el, înfăptui miracolul. Ce s-a întâmplat pe urmă, nu cred că e nevoie să vă mai povestesc, din moment ce oricine poate bănui. Un singur lucru mai voiesc totuşi să adaug: dacă Marin nu a descoperit rostul vieţii omului în acea noapte, pe malul mării, atunci înseamnă că îl mai caută şi acum.

Povestea asta am însăilat-o cu ani în urmă, într-o seară de mai, la Festivalul de povestiri orale din Ljungby, în ţara Smolandiei. Era sfârşit de săptămână iar vechea piaţă a urbei se transformase în târg de vechituri. Ca în fiecare an, îmi plăcea să mă preumblu printre tarababele cu ciurucuri scoase la vedere. Când şi când se întâmpla chiar să cumpăr câte un obiect ciudat, de care nu aveam trebuinţă. În acea zi, prinsesem slăbiciune pentru un ceaun de cupru, atât de bine lustruit că lucea ca oglinda. Culoarea lui roşiatică trezise în mine o plăcută asociaţie de idei şi un simţământ duios, aşa că nu m-am putut abţine să nu-l cumpăr. Ajuns acasă am avut o surpriză. Pe fundul lui, în locul ştampilei cu marca de fabricaţie, stătea scris în limba suedeză, “Livets mening är att leta efter den”, ceea ce pe limba noastră, curat românească, înseamnă:

Rostul vieţii omului este să-l caute.

(Sfârşitul deocamdată)