Dragă tu,Am inima rănită, mai rănită ca niciodată. Nu pentru că cineva în special ar fi distrus-o, ci pentru că toate la un loc, toate valurile din vremurile ce s-au dus, au făcut-o aşa. Viaţa îmi tace zbuciumată în mine de atâta timp, iar venele-mi zvâcnesc de regrete. Am crezut naiv că oamenii ştiu să iubească atunci când sunt iubiţi, dar clipele nu au întârziat să-mi arate că greşesc, lăsând în urmă scrumul din pielea lor izbit brutal de sufletul meu, prea amar, prea usturător ca să-l pot îndepărta uşor. Am căutat căldura mâinilor greşite în momente şi mai greşite, m-am amăgit că o mică strângere înseamnă "iubire", abătându-mă zadarnic de la drumul meu spre fericire. Am plâns marea moartă de dorul unor fantome, iar mai apoi am plutit în largul lacrimilor mele privind cerul şi sperând. Mi-am creat demoni din amintiri şi apoi am luptat cu ei pentru libertate; inutil să spun că a fost şi este o bătălie continuu pierdută...