Atunci când nimic pare să nu mai aibă sens, atunci când ți se pare că ți se dărâmă lumea în cap, atunci te uiți în jur, cauți. Vrei pe cineva pe care să te poți baza în momentele în care nu mai ai nici o speranță. Și, de cele mai multe ori, nu găsești pe nimeni lângă tine. Pentru că oamenilor le e frică de suferință. Pentru că … doare mult mai tare să vezi că nu mai poți ajuta omul drag decât doare boala.
Azi stă și se uită în jurul lui și caută pe cineva care să îl susțină. Și realizează cu tristețe că cei care vor nu au putere iar cei care au putere nu vor. Pentru că lumea se învârte în jurul dictonului „ajută-te singur”.
Singurii oameni rămași lângă el vor trebui, mai devreme sau mai târziu, să renunțe. Pentru că puțini pot duce ceea ce le oferă el: durere, durere și iar durere. Și mai nimic altceva. Nu mai e demult capabil să ofere ceea ce oameni iubesc iubire. Poate doar în doze mici și numai unora. Pentru că e prea concentrat la durerile lui. Durerile care îl definesc și care îi dirijează existența și care îi dictează fiecare acțiune.
S-a săturat de mult de viață. O duce înainte, în virtutea inerției și pentru că nu vrea ca cei de langă să îl privească ca pe un laș. Dar își dorește să scape și să nu se mai roage de cei mai „mari” să îl ajute să trăiască. Îi e lehamite de tot ce înseamnă viață, bucurii, zâmbete. Pentru că el nu mai are decât opțiunea teatrului. E mereu forțat să joace un teatru ieftin în fața lor, ca ei să nu vadă cât de tare doare și să nu le vadă fețele pline de milă.
Privește frustrat în jurul lui și vede oameni care au aceleași probleme. Și care, la fel ca el, s-au săturat de toate. Dar nu au curajul să închidă socotelile cu viața. Până de curând li se credea superior. Credea că el e altfel, că nu îi va fi frică să plece către necunoscut. Dar … n-a fost să fie așa. Frica de moarte, de enigmele ultimei respirații zace în noi toți. Se pare că suntem genetic programați să ne temem de veșnicia morții. A realizat că și lui îi e la fel de frică de acea clipă.
Ar vrea să mai poată zâmbi. Ar vrea să considere că totul e normal, că nimic nu s-a schimbat, că totul se va echilibra, dacă nu în favoarea lui, măcar către un punct neutru. Dar nu mai poate. Nu mai are speranțe, nu mai are vise, nu mai are termene. Totul e negru și i se proptește pe umeri, cu greutatea pământului. Se simte ca Atlas cel pedepsit. Numai că el nu va avea parte de un Hercule care să îi ușureze povara măcar pentru câteva clipe.
Și stă pe loc, încercând să ia o decizie. Să își dea seama care e calea de urmat. Numai că nu mai vede nici una. Îi e totul în ceață și bâjbâie căutând calea către o soluție. Fie ea, până la urmă, moartea.
