O intrebare pe care o primeam atat de des inainte. Eu, progenitura de oras micut de munte, ezitam putin, apoi raspundeam timid: “Mda… E frumos la Bucuresti!”. Nu stiam exact de ce spuneam asta. Inauntrul meu era o contradictie totala. Pe de o parte, era orasul, mare, aglomerat, ametitor si murdar; “Bucurestiul mahalalelor si al mahalagiilor”. Pe de alta, era o lume eterogena, eclectica, magnetica, genul ala de taram care ti se vara in suflet.

Batalia asta intre cele doua fete ale orasului s-a dat mult timp, iar cum in toate povestile binele triumfa mereu, n-am vazut de ce nu si in a mea. Lumea s-a obisnuit deja cu raspunsul: “Da! Imi place in Bucuresti!”. “Da”-ul asta hotarat ma face sa tresar mereu.

Tresar gandindu-ma la toate povestile alea cu iz de altadata. Tresar gandindu-ma la casele vechi, la culoarea lor galbejita, la scorojeala peretilor si la miile de detalii ce le umplu fatadele. Tresar gandindu-ma la studentii zgomotosi de la Universitate