„Ter Azaria a ocolit masa și s-a dus la căpătâiul
sicriului. A aruncat un ochi răposatei. Coșciugul era vădit prea
mic pentru ea. Stătea presată bine în părți, cu umerii mari
ridicați spre urechi, nemulțumită și îmbufnată. Pe burta mare și
rotundă i se odihneau mâinile - palma stângă o acoperea pe cea
dreptă, pe inelar îi strălucea stins verigheta roasă de vreme. De
sub bucata de mătase liliachie, care acoperea trupul de la piept
până la tălpi, se ițeau boturile unor pantofi mari bărbătești.
Mărimea patruzeci și cinci, aproximativ. ” - Din cer au
căzut trei mere, Narine Abgarian
Fragmentul de mai sus e despre mirajul lucrurilor simple.
Despre viață, cu povești, durere și dor. Dar despre viața aia
simplă, de care cei mai mulți dintre noi uităm, în goana noastră
neobosită spre fericirea instantanee. Fericirea de unică
folosință.
Narine Abgarian face ca timpul și goana să se oprească. Îți dă
un răgaz, o amânare, o păsuire. Are grijă de tine, te alină. Dacă
ești norocos, îți amintește de un timp și-un loc mitice:
„locul bunicilor. Al prăjiturilor cu nucă și smântână. Al
fânului cosit. Al mirosului dulceag de casă veche. Al orice
ne-aduce mai aproape de noi înșine”, cum scriam cândva
despre cartea merelor.
Recent, Simon mi-a oferit alinare. Am înfulecat cartea
asta, ca pe tortul din frigider care nu-ți dă pace până nu-l știi
terminat. Nu-i, deci, o carte de dietă.
Cartea pare să fie despre vieților unor femei dintr-un oraș
oarecare din Armenia, pe care le leagă faptul că l-au iubit pe
Simon. Susanna, Eliza, Sofia, Silvia și Melania - „fiecare își
trăia amărăciunea”. Poți încerca să le reții numele și poveștile,
însă de fapt fețele și destinele se împletesc, devin neclare,
incerte. Rămâne suferința, care le leagă. Și Simon, desigur. Pata
de culoare; de bine.
Simon e despre suferință și despre viața de adult, care
vine la pachet cu imposibilitatea de a (te) exprima. Apropierea,
dacă ai noroc, se face prin
tăcere
„A învățat să facă cafeaua așa cum îi plăcea lui - nu cu apă
rece, ci clocotită. Cocea bagardj și baclava, prăjea semințe -
vrând să se lase de fumat, el căpătase obiceiul să le ronțăie și
încerca să aibă mereu un pumn-două la el. Uneori dezbăteau câte-o
noutate neînsemnată, dar de cele mai multe ori tăceau, și tăcerea
devenea de fiecare dată mai firească și mai limpede și părea mai
grăitoare decât orice vorbe rostite. Și nu erau în tăcerea asta
nici neliniști ale dragostei, nici teama de a încălca spațiul
personal al celuilalt, ci doar coexistența umitor de gingașă și
armonioasă a douălumi separate, dar înrudite.”
și suferință:
„În salonul de reanimare nu i-au dat voie să intre, dar
a refuzat să plece și a rămas să aștepte în sala de primiri. Mai
târziu i s-a alăturat și tatăl ei. I-a luat palma grea, muncită,
mirosind a pământ afânat și a bălegar de cal, i-a desfăcut-o, și
i-a mângâiat fiecare crăpătură, fiecare bătătură, trăgându-l ușurel
de degetul mic strâmb, rupt în două locuri și prost lipit. El a
sărutat-o și a oftatadânc. Nici unul din ei n-a rostit o vorbă, dar
Susanna nu se îndoia că nu mai fuseseră niciodatăatât de apropiați
și de sinceri unul cu celălalt.”
Simon te-nvață că fericirea-i despre dor, tăcere și
curajul de-a te dărui.
