Marin Sorescu: Nu fiți triști, doar tușiți

       „Am zărit lumină pe pământ,/ și m-am născut ăi eu/ Să văd ce mai faceți...”, așa începe volumul de versuri Poeme, semnat de Marin Sorescu. Mi-e greu să cred că un poet a fost ministru și, totuși, el a cam fost... Sorescu a rămas în memoria noastră ca un ministru al poeziei, în viața civilă  poetul, ca ministru, a semnat niște acte, și-a făcut dușmani printre artiști, a mai scris și niște versuri, acolo în biroul acela de ministru, peste formularele de buget național al poeziei, lângă niște contabili atenți, cu emoții exprimate în cifre. Parcă îi aud pe cei cu socotelile văitându-se, iar poetul explicându-le: „Vine o vreme/ Când trebuie să tragem sub noi/ O linie neagră/ și să facem socoteala...“, ei stând atenți, luând notițe, apelând la Norme interne și la Norme eterne, văitându-se de birocrație, iar El, POETUL, se simțea tot mai singur printre miniștri și jurnaliști, formatori de opinie...

            A fost o vreme când străbăteam deșertul, citind din Nichita, din Sorescu, din Blaga, și memoria nu mi se tocea și eram mai bogat cu un volum de versuri, cu puțină eternitate..., nu flămânzeam, sufletul îmi era plin de  iubire, de tristețe, de cer, de turul doi în viață...

            Da, poate, într-o zi, vom ieși prin cer...

            Am înțeles că  Poetul va avea mereu un avans față de lucrurile care nu gândesc, chiar dacă din spate vine în viteză  monstrul negru, pentru că: „întotdeauna se va găsi un om/ care să meargă în fața lui/ Plin de gânduri/ și cu mâinile la spate ...”.

            Fraza lui Sorescu este simplă, merge direct la suflet, nu se complică, dar sensurile sunt multiple, după logica artistului bolnav de frumos, criticii vor căuta mereu să releve esența, dar ceea ce le va scăpa veșnic este tocmai sufletul omului între cer și pământ...

            Poezia lui Sorescu s-a tradus mult, a făcut carieră, mulți l-au primit ca un musafir al cuvintelor simple, pline de viață.  Chiar dacă a debutat cu Parodii, poezia sa a dat naștere mereu la parodii, a fost imitat, a fost invidiat și adulat, puțin înjurat, mereu plagiat... Oltenii nu-l vor uita niciodată, i-a făcut universali când a scris:  „Nicăieri nu mănânci varză cu carne/ Mai gustoasă ca-n cimitir,/ De ziua morților, când se face pomană/ și toate femeile vii se întrec în de-ale mâncării”. Este viața simplă a omului de la țară, iar atunci când a ticluit poemele din volumul LA LILIECI  critica a sărit ca arsă  - asta nu-i poezie, dar au murit țăranii adevărați și poezia se tot naște de atunci în Oltenia și versurile simple fac ocolul timpului împreună cu Ai lui Fleașcă / Ai lui Tiugă / Ai lui Trașcă ...

             A fost o vreme când pentru Sorescu a murit ceasul: „Ceasul s-a-ntors cu spatele la timp/ Era bolnav ceasul și, simțindu-și sfârșitul,/ Poate că s-a gândit și el/ La un rai al obiectelor care mor”...

            Așa a fost și cu poezia, s-a întors cu spatele la dictatură, ei, dictatorii, nu au observat prea mult, i-au cenzurat poetului câțiva ani din viață, câteva idei, ceva inspirație și câteva erori ...

            Poetul nu a disperat, a descoperit că sufletul este bun la toate: „La privit pe fereastră,/ La întuneric/ La mersul femeilor”... Așa ne trecem viața, cu sufletul nostru cel de toate zilele, de care abuzăm folosindu-l ca pe o perie, ca pe un burete, pentru că el, sufletul, este prea devreme...

            În contact direct cu marii poeți ai lumii, Sorescu a scris acel Tratat de inspirație, poeme traduse, poeme trăite, interviuri, o adevărată școală pentru un poet care vine pe același drum care poate coti fie la dreapta, fie la stânga... În acest tratat Sorescu a scris despre poezie pur și simplu, iar cei care iubesc poezia înțeleg, cei care nu o iubesc o vor iubi, pentru că „Poezia este o artă care doare”. Punct și atât, mai mult nu se poate, restul este iubire. Contactul cu marii poeți este direct, la cea mai mare tensiune, aproape se naște un curcubeu deasupra poemelor, ca după potop și Sorescu, ca martor a lui Noe, scrie despre potop ca despre cel mai firesc eveniment literar care poate genera o nouă epocă.

            Da, poezia, domnilor, cam doare...

            Dacă nu ați știut, priviți la viețile poeților, un pumn de cenușă în mâna femeilor pe care le-au iubit, reinventând iubirea din cuvinte înmugurite... Am călătorit cu Sorescu prin lume, am descoperit marea poezie, simplu, ca la mall, cu autoservire și plata instant...

            Despre teatrul lui Sorescu nu am curajul să scriu, poate altădată, când am să-l întâlnesc pe Iona, poate altă dată, cu alte măști, cu alți artiști...

            Despre critica lui Sorescu n-am să scriu, pentru că este greu cu pianul pe scări… Doar o clipă cu poezia sa și nici nu știu unde s-a ascuns poetul, poate într-o scoică, pe fundul vremurilor, printre atâtea scoici uitate, unele abisale...

            Cu zâmbetul pe buze  poetul își amintește de CEI DOI TÂLHARI acolo, pe crucile semn, lângă Isus, care a „furat”atâta glorie de lângă cei mari, de la Cel Etern, de care lumea va vorbi mereu...       

           Poate s-a petrecut ceva cu mine, cu tine, o întâmplare simplă, după ce ai citit Sorescu: „Cu mine se petrece / Ceva/ O viață de om”… Cu poezia aceasta, viața este mai ușoară și poate acolo, în rai, printre sfinți, poetul are și el un „CAPRICIU”, strânge din vecini toate scaunele disponibile, le citește versuri, scaunele sunt sensibile când află ce frumos moare sufletul nostru peste zi... Si tot acolo, în rai, aflăm că „Eminescu n-a existat/ A existat numai o țară frumoasă/ La o margine de mare”... Fără de POET vom număra mereu plopii luminii, ai dreptății, ai iubirii,  care ne vor ieși mereu fără soț...

            Desigur că ne rămâne dansul: „Dansează, suflete!/ Deschide ușa bibliotecii și dansează/ Printre atâția bărbați înțelepți/ Care și-au lăsat capetele/ Pe câte o carte/ Ca pe o tavă a Salomeii”...

            Să nu existăm, poetul este lângă noi, din viață și-a făcut autoportretul: „Am încălțat cu pantofii mei/ Drumul. / Cu pantalonii am îmbrăcat copacii/ Până la frunze. ... Apoi m-am dat înapoi/ În moarte/ Să mă privesc/ Autoportretul/ îmi reușise de minune./ Asemănarea era atât de perfectă,/ încât, uitând să mă iscălesc,/ Oamenii au scris ei singuri/ Numele meu/ Pe o piatră”.

            Poetul Sorescu s-a dat înapoi în moarte, să-și privească autoportretul, adică s-a dus să moară puțin, vorba lui Shakespeare, pentru că, nu-i așa, ne-am îmbolnăvit de moarte într-o zi când ne-am născut.

            Dar nu fiți triști, doar tușiți...

                                                           Constantin Stancu  ©