Sub cerul deschis

E un loc pe unde intră lumina-n oraş,

acolo nu sunt porţi, nu sunt veghetori,

nimeni nu strigă: vine lumina!

Apa se face piatră şi curge în sine: vine iarba?

O memorie sub cerul deschis,

secretul e simplu: nimic n-o poate opri...

Din ce sân picură tăcerea?

Tăcerea este răspunsul, tăcerea doare, boală nevindecată, fără leac...

În mijlocul furtunii este taina, copii au devenit bătrânii din oglinzi şi

privesc spre condominiul vântului, nu înţeleg, aşteaptă răspunsul...

Sub cerul deschis, memoria lucrurilor:

pasăre ivită din pământ, cu rădăcini şi frunze,

rădăcina ei este zborul, frunzele durerea tainică,

fructele, magnetul visului...

Constantin Stancu, Hațeg ©