O rană acută s-a instalat în carnea mea şi doar
natura de soldat se minte că aceasta nu există. Războaiele din
viaţa mea, gloria de după suferinţele mele şi ale celor dragi, acel
triumf că nu am dreptul să-i suprim pe ceilalţi, mă face să nu văd,
să nu simt şi să rămân viu. Pentru ei.
Mai presupun că exista o dimensiune maxim imaginabilă
care-mi poate fi casă şi părinte, o dimensiune despre care să nu
ştiu totul şi asemenea mie insumi, tot ea să fiu şi eu. Oricare
sine din cei doi, sau amândoi laolaltă îmi dau drumul la degete ca
să scriu, dar fără să-mi pot mişca trupul, de parcă ăsta ar fi
singurul şi ultimul gest care mi se permite.
Soldatul din mine se ridică, face câţiva paşi apoi se
aşează neputincios. Paşii îî mişc cu mintea, cu gloria vieţii de
până acum. Trupul meu, biologic, nu ar sta în picioare, dar atunci
intervine mentalul, mă înseninez, îmi privesc viaţa toată şi încep
să merg. O, ce glorii în fiecare minut al călătoriei mele! Cum ar
putea un corp să piară dacă mintea lui vizualizează toate
supravieţuirile din calea morţii sigure şi exacte! Ca un ceasornic
care bate mereu la fix. Mă ajută eseul în care am renegat timpul.
Noi suntem mereu deasupra lui. Mă ajută faptul că nu e locul să
pier intre canapea şi uşă după ce am supravieţuit în sălbăticie, pe
mări şi în deşerturi. Când mintea se opacizează şi vederea mi se
suprapune în zeci de imagini înceţoşate, strig tare la mine: „hei,
nu e timpul, încă sunt oameni care depind de tine!”. Atunci iar mă
trezesc, mă limpezesc fără să simt nimic şi scriu.
Mintea şi trupul funcţionează doar la comanda mea sau
a acelui maxim imaginabil din mine. Îi comand asta pentru că nu am
învăţat să abandonez şi să-mi abandonez camarazii. Pe câmpul de
luptă, oricât de rănit aş fi fost, eu trebuia să îmi salvez
camarazii. Oglinda mea este ca o incoronare, ca o medalie de merit
pentru întreaga viaţă şi de care am parte de câte ori mă privesc la
propriu sau doar mental.
Respiraţia începe să-mi fie săracă, mişcările cu
excepţia condeiului, aproape nule, confuzia şi flashurile mă ţin in
starea de visare a ultimului vis. Inainte nu visam nici noaptea.
Acum, treaz îmi visez viaţa. Completă şi complexă. Asta o ştiu
numai eu, iar ceea ce nu vreau să scriu, nu se va afla niciodată.
Pentru ceea ce ceilalti nu ştiu, tocmai pentru aia mă simt
încoronat! Şi tocmai pentru aia mă adun şi mă pun în rândul de sus
al celor bravi. Nu am nevoie să ştie nimeni de ce. Ştiu eu şi cei
care au mers în spinarea mea, cei pentru care am fost ultima
speranţă.
Mă mişc cu mintea, îmi trezesc mintea cu mintea,
continui să respir cu mintea, căci biologic, fiinţa mea este
departe de orice coordonate. Sunt Montecristo. Un nume comun. Dar
trebuie să nu pier între canapea şi uşă. Mintea nu vrea asta după
atâtea războaie.
