Geamantanele
gravitației
Plâng și plânsul îmi curăță
treptele din sânge,
totul este atât de real încât
plânsul este o soluție.
Călător cu geamantanele gravitației
în mână,
simt sub tălpi florile de
lumină.
Când mă ridici din lutul
zilei,
mă schimbi,
munții îmi intră în creier cu
zăpezi și anotimpuri.
Când mă ridici, uit de mine pentru
a-mi reaminti de mine,
sunt una cu imnul din vârful
copacilor.
Vântul anonim al dimineții atinge
cochiliile de ură și amărăciune
pe un pământ
gol.
Văd clar totul, de aici
încep
lumile posibile, barbaria
întunericului, relativitatea morții.
C Stancu
