VALEA REGINELOR, POEZIA ROSEI
LENTINI
Eugen Dorcescu ne propune un
volum de poeme în limba română a poeziei scrise de Rosa
Lentini[1],
traducere chibzuită din limba spaniolă, care aduce un argument
liric în geografia literară a Europei, o
antologie cu tristeţe, apoi rezistenţa în faţa
evenimentelor contemporane, reîntoarcerea la coordonatele
imperiului, ale istoriei care trădează prezentul prin motivele
eterne.
Antologia ne prezintă, la
început, pe scurt, viaţa şi opera poetei, tandreţea versului în
lumea europeană modernă, date care vin să informeze cititorul
despre o lume aparte, o lume a visului străbătut de furtuni
spirituale, de violenţa ultimă a lumii, de melancolia la marginea
oceanului.
Un moto interesant pentru acest
volum:“Funcţia cuvântului, dincolo de mica mizerie şi mica
tandreţe de a desemna aceasta sau aceea,este un act de iubire: să
creeze prezenţă”. - Roberto
Juarroz. Acest citat
dezvăluie temele principale ale volumului: detenta prezenţei,
iubirea ca fulger târziu, mizeria zilnică transformată în
poezie.
În prefaţă Esther Ramón face o
analiză interesantă a poeziei scrise de Rosa Lentini şi trimiterile
sunt pertinente: „ Pentru Stefan Zweig, poetul
“este un paratrăsnet solitar ce adună (...) întreaga tensiune
atmosferică a focului sacru, şi această forţă este aproape
întotdeauna mortală”. ZWEIG, Stefan, 1999, 63. La lucha contra
el demonio. Hölderlin, Kleist. Nietzsche. Barcelona: El
Acantilado.
Mai multe date în acest sens ne
aduce Karl Jaspers, notând că Van Gogh consideră de asemenea munca
sa de pictor ca un “paratrăsnet”. Asumând încărcătura simbolică şi
transcendentă a fenomenelor amintite, Jaspers afirmă, în consonanţă
cu gândul conţinut în poezia lui Hölderlin:
“Acum, cel care se expune
pericolului este chiar poetul: poate sfârşi nimicit, în timp ce
misiunea sa constă tocmai în a capta divinul primejdios în forma
poeziei şi în a-l transmite fiinţelor umane într-un mod care să nu
fie dăunător.” JASPERS, Karl, 2001, 198.
Genio artístico y locura. Barcelona: El Acantilado.
Citatul este important pentru că dezvăluie
puterea poeziei, în general, de a prelua energiile debordante ale
răului şi a le transforma în versuri care schimbă minţile, inimile,
lacrimile spre bine… Fraza este profundă şi surprinde în acest
context, dar focalizează lumile eterne ale poemului în poezia
concretă a Rosei Lentini.
Antologia reţine poeme din
ciclurile:
·
Din “Citind-o pe Alejandra Pizarnik”,
1999
·
Din “Caiet egiptean”, 2000
·
Din “Sudul spre mine”, 2001
·
Din “Cele patru roze”,
·
Din “Veninul şi piatra”, 2005
Titlurile dezvăluie ideile
acestor poeme, sunt poeme care răscolesc cititorul prin profunzimea
atmosferei poetice, este redată o altă insulă în lumea
contemporană, insula protectoare, cea pe care se refugiază copii
poemului, insula cunoaşterii prin versul
luminat.
Lecturile, istoria, evenimentele
imediate, brutale, sunt aduse în poezie de către
Lentini, iar traducătorul, important poet contemporan, simte versul
şi lasă poemul să zburde, să curgă spre cititor în limba română,
aproape la nivelul creaţiei originale, cumva intacte, de sine
stătătoare…
„Trebuie să scrii ca
într-un legământ
săpând în umbră, cu lumina
înăuntru.
Şi zice: “iarna urcă prin
mine”
şi este mai în sine cu
sine însăşi.
Tăcerea ţi-a luat în
stăpânire poarta
şanţul şi golul. Cineva
trece
ca un lup cenuşiu în
noapte
cu puii săi
jupuiţi
în timp ce moartea îi
ciopleşte oasele
ca pe nişte sculpturi, ca
pe nişte flaute”.
Există un loc unde se formează
întrupările poetice, o lume a poeziei concrete şi lentele pliuri
ale dublei memorii…
Urmărind poemele descoperi
versuri memorabile: a zămisli absenţa,
după-amiaza îmbracă în aur grădinile, lumina strălucitoare care s-a
scufundat în Egipt, Egiptul tindea spre stele ori se afunda în
nisip, grăunţe de somn pe care ne sprijinim capul, apa a şlefuit
cântecele, marea pasăre a crepusculului iluminează drumul de
întoarcere, odihnindu-se cuvintele iau forma
obiectelor…
Rosa Lentini este fascinată de
trecerea şi tăcerea imperiilor, e jocul divin care controlează
lumea, istoria trecută care se reinventează în prezent, puterea şi
măreţia care alunecă în ape şi nisipuri, marile edicte
inundate de timp, apoi ieşirea, salvarea prin poezie, credinţă,
cântec. Tema Egiptului este una puternică, a fascinat oamenii
pentru că le-a marcat destinele, iar imperiul actual ne marchează
destinele fie că este în joc prestanţa Statelor
Unite, Europa, China, fie că este în joc moartea noastră cea de
toate zilele. Prin poezia Rosei Lentini descoperi că puterea
imperiului stă în fragilitatea sa… Se dezvăluie cititorului
mecanismele imperiului, meandrele care îl desenează, deschiderile
spre lume şi Dumnezeu… Egiptul a fost o temă importantă în
creştinism, dar şi una în manualele de istoriei lăsate în mâna
păcătosului, o temă a eliberării de sub tirania
sistemului…
„Din vechiul Egipt se
remarcă geografia sa egocentrică. Desenul lumii
în
formă de triunghi cu un
vârf în jos reunea cele două părţi ale
ţării,
cea înaltă şi cea joasă. O
linie în centru îl împărţea în două. Figura obţinută din
această
reprezentare era cheia
vieţii, cheia întregii existenţe. În
termeni
generali nordul era bogat
şi sudul mult mai sărac. Marile capitale
precum Memphis, Tebas ori
Alexandria înfloreau la frontieră pe malul Nilului
sau
în deltă aproape de
mare.
Egiptul tindea spre stele
ori se afunda în nisip”. – Cheia
lumii
Eugen Dorcescu simte aceste
poeme şi le dă o atenţie deosebită, versul pluteşte frumos în
mintea cititorului, pătrunzător şi tainic…
Fragilitatea fiinţei, ca şi
fragilitatea imperiului sunt testate prin tema
tsunami,forţele necontrolate ale energiilor create, cele
care mătură bulevardele istoriei şi face mereu curat în lume,
pentru a conserva lumea, cu toate că individul, concret, e pus să
reziste acestora, să biruie cumva, iraţional şi divin, e rezistenţa
prin viaţa simplă, ca viaţă…
„Mai târziu pe străduţe şi
pasaje
în casele dărâmate, sub
pietre
şi graiuri o călătorie
amorţită:
fuziunea intimă cu
noaptea, odihnă,
transparenţa
intactă
a unei ape cu peşti mai
reci
mâna pe care nu izbutim
s-o trezim”. - Tsunami
II
Efortul poetului,
a poetei, în lume este redat prin poemul
Hărţi, de fapt o privire de sus în istorie, un contur ieşit
din ceaţa poemelor, în aceeaşi manieră precum în vremurile genezei.
A privi detaşat lumea este efortul suprem al omului, conştiinţa
destinului său în univers.
„Şi priviri pe deasupra
distanţei
fiindcă prezenţele îl
susţin mai puţin pe om
decât cei absenţi, atât de
asemănători în liniştea lor
naşterii
lumii
şi precum izvoarele de
asemenea liniile
de culori
naufragiate
spălate după un timp de
nisip”.
Este o hartă a posibilului, o
hartă eternă, dragostea se scrie la acest capăt de cer, pe aceste
uliţe simple, iar timpul din care suntem alungaţi, dă putere
vieţii, centrul plin de dorinţă şi absenţă…
E un loc pentru cei care
visează în Valea Reginelor, un Templu pentru Femeile
Faraon care au marcat trecutul, au dat sens deşertului şi
mişcarea Nilului în istorie, o poveste care se va ivi înspre
lumină…
Eugen Dorcescu notează în
prefaţa volumului: „Memoria şi copilăria se aliază în poem, se
condensează, pentru a se preschimba în lemnul unor vâsle
iute-trebuitoare, dar nici grădinile, nici poveştile lor nu sunt de
ajutor, fiindcă nu-i lemn îndestulător pentru a ridica diguri. Doar
pentru a arde. Pentru a ilumina un scurt răstimp, o
clipă.”
Poezia Rosei Lentini
luminează o clipă istoria imperiului cu limbajul special al celei
care a străpuns tsunami cu puterea memoriei şi a
şoaptei…
Constantin
Stancu
[1]Rosa
Lentini, Antologia Rosa Lentini – Tsunami şi alte poeme,
Editura online „Semănătorul” – 2011, poezie, traducere de Eugen
Dorcescu.
