Blogul este de fapt si o forma de
terapie..
Sunt constienta ca foarte multa lume mi-ar putea
impartasi starea de spirit, si acesta este unicul motiv pentru care
continui sa glasuiesc aici, in ciuda audientei foarte
scazute.
De la consecventa la
reticenta..
Cel mai bine ar fi ca pe blog sa pastrez tonul
deschis si personal cu care discut cu mine insami. Toata lumea are
insa inhibitii legate de expunerea propriei persoane, mai ales cand
se stie clar al cui este blogul. Cu toate acestea, voi incerca sa
ma dezvalui mai complet si mai onest decat am facut-o pana in
prezent.
Cu cat am dureri fizice mai dese si mai lungi
decat in alte perioade ale vietii, incep sa ma gandesc mai des la
moarte si mai ales la fragilitatea vietii. Foarte „perisabila”,
intr-adevar.. Iar eu, mereu ma simt vulnerabila in fata atacurilor,
de orice fel, desi ma lupt cu toate mijloacele posibile si in cele
din urma reusesc sa le birui si risipesc..
.. De cateva nopti, visez numai
carti.
Carti vechi, galbene, volume groase, interesante
si stufoase, impregnate de stiinta de carte a unor oameni care nu
mai sunt demult in viata. Visez cum citesc, rasfoiesc carti.. ba
chiar.. fur carti din biblioteci admirabile si bogate. Desigur,
visez.. Iubesc cartile, sunt robita atat de bibliofilie cat si de
bibliomanie..
Mi-e dor de Tine, Sufletul Meu
Adevarat!
Unde esti Tu? Esti ingropat in vreo carte sau
plutesti..cu o carte in mana..printr-un „tramvai numit dorinta”?
(parafrazand piesa celebra a lui Tennessee
Williams).
Mi-e dor de viata adevarata!
De cate ori sa mai spun asta?
Am spus-o de nenumarate, de infinite ori in
ultimii ani, adica in toti anii petrecuti de mine pe ..inevitabila
Planeta Pamant.
Consider ca viata adevarata incepe acolo unde te
intalnesti cu tine insuti. Acolo unde, in singuratate... „tu
aseaza-te deoparte, Regasindu-te pe tine, cand cu zgomote desarte,
Vreme trece, vreme vine..” (Glossa de Eminescu, una din putinele
poezii pe care am reusit sa le invat pe de rost, cu atat mai usor
mi-a fost cu cat ii aprob spusele intru totul).
Ganditorul nostru nepereche, geniul nestins,
Eminescu Mihail, cel de-a pururea tanar, si ca ganduri, si ca
chip.
Intr-o lume nebuna, nebuna, nebuna, el a fost
mazilit pentru „pacatul” de a fi gandit prea mult si prea
bine.
Este incredibil in ce lume
traim!
Dar nu la asta vroiam sa ma refer acum, in
scrierea de fata.
Stau la masa cu o muzica soft in urechi si ma
gandesc pur si simplu la ce am eu de facut in restul vietii mele.
In afara de obligatia (este stupid s-o iei pana la urma ca
obligatie, caci este un mod de a interfera social cu cunostintele
tale neintamplatoare din aceasta viata) de a merge la serviciu
(N.B. scriam aceste randuri in octombrie 2014, cand inca mai ma
duceam la sv, ceea ce nu mai este cazul acum, in luna mai 2018), ai
obligatia fata de tine insuti/insati de a-ti indeplini misiunea
pentru care ai aparut.
O obligatie strict morala, pana la
urma.
Cei mai multi se intreaba de ce s-au nascut, si de
ce tocmai ei, si nu altii, si de ce aici, si nu altundeva, si pana
la urma i-as intreba ce talent si ce hobby-uri au, ce inclinatii
au, si de ce nu le valorifica (si inca nu aflasem de Pera
Novacovici, tine-te bine)!.
Pana la urma, fiecare trebuie sa faca ce-i place,
nu, altfel cum sa-si omoare vremea? Dar acum au aparut mijloace de
o facilitate uimitoare de a te distrage si de a-ti omori vremea,
anume internetul si televizorul.
Doua mijloace care maresc enorm consumerismul si
megalomania comerciala, dar care inrobesc omul si psihic, nu doar
material.
Omul nu-si mai dezvolta
gandirea.
Omul ia totul de-a gata, fir-ar sa
fie.
TV si internet = moduri de a pierde timpul si
contactul cu tine insuti (parerea mea)
Carti si muzica = mod de a relua contactul cu tine
insuti (de unde l-ai lasat ultima oara)
Scrisul = mod de a te centra pe tine
insuti!
