Cauţi locul perfect: e ultima săptămână…

 

Locul unde se poate întâmpla orice,

stai la cină cu prietenii schimbaţi

de adierea vântului,

spune-le cuvinte care au să înmugurească după această ultimă săptămână…

Intră-n cetate ducând ziua pe umeri,

împins de vântul răsăritului care-ţi suflă-n cămaşa simplă,

plânge pentru cetate, lacrimile sunt ca gândurile sfinţilor

care aburesc ferestre de sticlă umilă… 

 

 

 

Atinge poemul din marginea drumului,

vezi dacă se usucă,

vezi dacă are fructe, vezi dacă are frunze,

vezi dacă vorbeşte,

îl doare aerul serii,

sau dacă plânge cu lacrimi verzi,

ori se divide dimineaţa,

celulele lui se pot divide ca o pâine frântă…

 

 

 

Intră-n Templu, vorbeşte cu glas tare,

calcă-n picioare monezile de aur

pe care este imprimat chipul împăratului,

ca pe frunze, ca pe umbre,

ca pete de sânge pe marmura albă,

şlefuită de lacrimile văduvei,

apoi stai în trupul tău ca în Templu, în Templu fiind,

te vei face tainică flacără,

lujer de crin care arde…

 

Ieşi din Templu şi priveşte

la cei care cumpără adevărul, dragostea, dreptatea lor, libertatea lor,

conştiinţa cu bani de argint,

care cred că ştiu preţul corect în piaţa de sclavi,

priveşte la cei care zic „da” şi merg în piaţa de flori,

la cei care zic „nu” şi intră în Templu,

îşi schimbă trupurile moarte în trupuri de aur.

 

Aşteaptă să-ţi propună afacerea perfectă:

cuvintele tale pentru moartea ta,

îmbrăcat în haine de purpură, second-hand,

intră-n locul unde se ţin nunţile perfecte,

în Cetate se mănâncă cu poftă,

se bea vinul uitării,

tinerii se îmbrăţişează sub privirile bătrânilor,

pune-ţi haina de nuntă,

haina de sărbătoare în care se aşteaptă darurile…

În ultima săptămână sunt şi zilele ultime, cele de urmă:

plăteşte-ţi impozitele,

roagă-te în camera ta, închis ca-ntr-o celulă…

Cu siguranţă vei trece prin zid,

vei învia la sfârşitul săptămânii,

dar mai poţi iubi cerul senin, fără icoane,

mieii ducând diamante în gura lor neatinsă de iarba otăvitoare,

mai poţi iubi călăul, aprodul…

magistratul care-şi strigă în piaţa centrală sentinţele de clorofilă…

 

Vei redescoperi istoria,

nu ştiai că te-ai născut

cu mult timp înainte de această săptămână,

în aceste ultime zile în care învăţa tehnica subtilă a morţii,

numele tău este un cântec,

dar te vor vedea vechii greci,

le vei spune câteva cuvinte despre Ithaca, despre Athos,

despre libertate şi poate despre

adevărul miriapod.

Le vei spune câteva cuvinte şi celor morţi

care curg ca lava pe străzile cetăţii,

ca o magmă care se solidifică în apa neagră, le  vei vorbi pietrelor şi

aerului bolnav de polen şi păsări moarte.

 

Fă o ultimă vizită văduvei,

priveşte-o cu atenţie,

locuieşte pe o monedă veche, ca-ntr-un palat,

întinsă pe cearşaful de argint a zilei…

Sunt mai multe săptămâni în această săptămână:

numără-ţi morţile, trupurile,

busolele din oase, ele arată mereu nordul,

numără-ţi învierile

când lumea moare cu zâmbetul pe gură şi

cu statuile în braţe…

 

Nu mai reintra în Templu,

lumea intră în miracole,

poartă-l pe retina ta de aur,

vorbeşte pentru ultima dată:

să fie atenţi –

poate va fi iarnă, poate va fi vară,

noapte sau zi,

vulturii se adună peste cuvintele moarte ale aprodului

care strigă, strigă,

el devine ţipăt în urechea zeilor de piatră,

la marginea pământului este un alt pământ,

la marginea cerului este un alt cer,

pietrele se fac carnivore,

se devora una pe alta,

ierbivore, pietrivore…  

Locul va rămâne gol,

insomnie pură în pieptarul lui Dumnezeu,

diamant cu geometria ecoului în miezul lui de lumină…

Jumătate în noapte, jumătate în zi,

uleiul sonor curge pe frunzele arborilor

care se împotrivesc vântului dimineţii

în piaţa centrală,

unde are loc judecata omului roeh…

 

 

Există piaţa centrală, acolo toate au preţ,

se vând alge, plante, saltele,

chiar şi banalul pătrunjel,

acolo e scris preţul corect, în arginţi,

pe tabla de lut, îndelung lucrată şi parafată de sigiliu imperial,

nimic în plus, nimic în minus,

precum în codul genetic.

 

 

E ultima zi în care ai putea fi liber,

ca o sămânţă purtată de vânt

de pe un continent pe altul,

purtând în sine arborele,

apoi ultima cină,

câte zile atâtea pâini,

câte pâini atâţia prieteni care te cunosc.

 

 

Grădina, insulă verde în cetate,

pe întuneric măslinii vorbesc între ei,

se ating cu ramurile,

un sărut al florii pe inima nopţii,

un sărut ca ora exactă:

adevărul va sta pe pragul casei,

invizibil, scris cu umbrele noastre,

da, adevărul la picioarele

celui cu mâinile curate de pe care picură veşnicia,

insomnia care macină creierul.

 

Tăcerea, ultima culoare,

ea dă ritm formelor,

ceva între roşu şi violet,

culoarea pe care o folosesc pictorii

pentru a picta ochii sfinţilor…

 

Câteva zile, poate trei, apreciază unii,

duminica ecoul mişcă stânca,

mormintele se deschid

precum gura profetului în faţa acuzatorilor,

dar el nu rosteşte profeţia,

profeţia intră în monedele de la Templu,

aruncate acolo de grădinar…

 

 

Cerul este umbra gândurilor

pe obsesia mineralelor,

acolo începe polenul luminii,

 

cu siguranţă te vei întoarce,

îţi vei aminti ultima săptămână

în care s-a spus totul, s-a trăit totul în moarte –

s-a murit totul,

sub greutatea măslinilor

care poartă în coaja lor mesajul…

 

Ultima săptămână,

bibliotecile ca pântecul femeilor însărcinate,

pregătite să nască…

 

Poetul

aruncă substanţe

în dreapta cuvintelor şi

pregăteşte jarul…

 

De aici, e ţărmul…

 

C Stancu © 

Fragment din cartea Eteminanki (Ultima săptămână)