La început de secol XX, în artă aveau loc diverse
revoluţii. A fost un moment incendiar, apoteotic, în care artiştii,
cei numiţi avangardişti, fie ei pictori, sculptori, scriitori sau
compozitori, reconsiderau arta de la însăşi bazele ei. Mai mult,
toate creaţiile lor erau înzestrate cu o semnificaţie socială sau
politică. Printre aceşti artişti ai avangardei – răzvrătiţi,
revoluţionari – se numără şi scriitorul Paul van Ostaijen, ale
cărui scrieri în foarte rare ocazii au depăşit graniţele Belgiei.
Cunosc un singur volum despre opera sa: Homeopathy of the
Absurd de E.M. Beekman. La noi, A.E. Baconski l-a inclus pe van
Ostaijen în impresionanta antologie Panorama poeziei universale
contemporane (Albatros, 1972), iar în 2016 a apărut, la Editura
Paralela 45, în traducerea Doinei Ioanid şi a lui Jan H. Mysjkin,
volumul de proză Trustul patriotismului şi alte
groteşti.
În scurta prezentare a lui van Ostaijen din Panorama
poeziei..., A.E. Baconski îl compară pe acesta cu poeta Edith
Södergran, „îndeosebi sub raportul apartenenţei sale: poet de limbă
olandeză care aparţine însă, geografic, Belgiei, provenind din
populaţia de origine olandeză diseminată pe teritoriul vechii
Flandre şi continuînd pînă azi să cultive tradiţiile foarte
riguroase ale unui trecut ilustru“. Edith Södergran, ca să lămuresc
lucrurile, a fost o poetă cu părinţi suedezi, originari însă din
Finlanda, şi născută la Sankt Petersburg, dar care a scris în
suedeză, ceea ce îl face pe A.E. Baconski s-o considere poetă
suedeză, aşa cum şi pe Ostaijen îl consideră poet olandez,
deoarece, „limba în care se exprimă un scriitor îl defineşte în
cele din urmă, apartenenţa fiind argumentul peremptoriu în domeniul
unei arte prin excelenţă legate de geniul ei“.
Domnul 1830
Mai exact, Paul van Ostaijen este un scriitor de
expresie neerlandeză. Născut la Anvers, în 1896, în familia unui
tinichigiu, a urmat cursurile liceeale la Ateneul Regal din Anvers,
unde limba de predare era neerlandeza. Încă de pe atunci a fost un
înfocat apărător al cauzei flamande, motiv pentru care, de altfel,
va fi nevoit, mai tîrziu, să părăsească Belgia. În Anvers, aflăm
din introducerea lui Jan H. Mysjkin la volumul Trustul
patriotismului..., van Ostaijen era o apariţie excentrică, iar
femeile îl numeau, datorită garderobei sale, Domnul 1830. În
aceeaşi introducere, apare citat şi poetul flamand Maurice
Gilliams, care îl descria astfel pe tînărul van Ostaijen: „Seara,
pe Keyserlei, îl întîlneam pe Orfeu în costum Biedermeier. Oamenii
se uitau la el cu gura căscată din cauza cravatei sale demodate, a
jiltecii de catifea roşie şi a ciudatelor sale haine negre.
Cîteodată purta un macferlan de un gri sidefat şi dacă vîntul se
juca cu pelerina scurtă de pe umerii săi, părea că are aripi,
asemeni unui vultur imperial. Iarna, era văzut cu o căciulă de
blană de nutrie; purta un guler înalt şi scrobit. Era dandy-ul,
lordul sumbrului şi durului Anvers“. Da, era un dandy, dar un dandy
de stînga, ceea ce îl face pe Paul van Ostaijen şi mai interesant.
Ce impresie trebuie să fi făcut apariţia acestui personaj în
barurile şi music-hall-urile pe care le frecventa cu
asiduitate!
În 1916, publică primul său volum de versuri,
Music-Hall, iar în 1918 apare cel de al doilea volum de
versuri, Semnalul. Volumul din 1918 a fost dat la topit de
către autorităţile belgiene, din cauza tonului revoluţionar şi a
efuziunilor pro flamande. În acelaşi an, Paul van Ostaijen,
împreună cu iubita sa, Emilie (Emmeke) Clément, se refugiază la
Berlin, unde intră în contact cu diverşi artişti, de influenţe
diferite. Acolo, într-o Germanie destabilizată politic şi economic,
dar fecundă din punct de vedere cultural, van Ostaijen asimilează
tot ce era mai nou, mai interesant în curentele artistice ale
vremii. Aceste influenţe, în special expresioniste şi dadaiste,
sînt vizibile în poezia pe care a scris-o după 1918, dar şi în
proza sa.
„Domnilor, şovinismul este o afacere
internaţională!“
Trustul patriotismului şi alte
groteşti, volumul de proză apărut în 2016, la
Editura Paralela 45, conţine groteşti, cum şi-a numit van Ostaijen
povestirile, publicate iniţial în volumele Trustul
patriotismului (1925), Bordelul lui Ika Loch (1926),
În afara legii (apărut postum, în 1928). Toate aceste volume
au fost ilustrate de artişti ca Arnold Topp sau Réne Magritte. Mai
degrabă prin proza sa, şi nu prin poemele sale, şi ele destul de
bune, van Ostaijen va reintra în circuitul cultural european, asta
în cazul în care se va produce o recuperare masivă a acestui autor,
ceea ce ar însemna, în primul rînd, traducerea cărţilor lui în
limbile de circulaţie internaţională. Foarte puţinele traduceri de
pînă acum nu au reuşit să scoată din obscuritate proza lui Paul van
Ostaijen, o proză de calitate, sofisticată, atît de actuală prin
tematică şi scrisă într-o sintaxă aparte. Cred într-o recuperare a
operei lui van Ostaijen, nu am cum altfel. După lectura groteştilor
sale, această credinţă se impune de la sine.
Un om al vremii, Paul van Ostaijen a criticat în
groteşti deraierile politice şi sociale, atît de evidente într-o
Europă devastată de un război crunt. În Trustul
patriotismului, povestirea care dă titlul volumului din 1925 şi
care începe cu o afirmaţie actuală şi în prezent („Pe scurt:
situaţia în Europa este pur şi simplu a naibii de proastă“),
autorul imaginează o coaliţie formată din conducătorii a două state
rivale, Foşania şi Teutonia. Aceştia, constantînd că „Europa este
în pericol“, pentru că „ea ascultă de internaţionalişti şi
pacifişti“, hotărăsc să formeze un „trust“ prin care spiritul
patriotic, naţionalist, din cele două state să fie resuscitat.
Astfel, este creat un conflict artificial, bine controlat mediatic,
prin care popoarele celor două ţări sînt asmuţite unul împotriva
celuilalt, ceea ce a dus la „nomalizarea” situaţiei în cele două
state „rivale“. Adică, spiritul patriotic a renăscut, ca pasărea
Phoenix din propria-i cenuşă, spre mulţumirea capilor acestei
conspiraţii politice.
Iată, ca mostră de gîndire „patriotică“, o parte a
discursului doctorului Erich-Carl Wybau, secretarul general al
Partidului Conservator din Teutonia, cel care, de altfel, a
născocit planul de acţiune al acestui „trust al patriotismului“: „–
În consecinţă, dacă ne punem întrebarea: «Ce vrem să fim?»,
răspunsul va fi: «Vrem să fim stăpîni» . De ce vrem să fim stăpîni?
Pur şi simplu pentru că avem mai multă încredere în noi decît în
alţii. Ce vom urmări dacă sîntem stăpîni? Supremaţia oligarhiei pe
care o constituim în Statul Teuton, avînd drept scop final
supremaţia oligarhiei noastre în Europa, întrucît acesta este un
corelativ al convingerii noastre cum că o misiune mondială îi
revine poporului teuton. Totuşi, din moment ce sîntem pe punctul de
a pierde tot, trebuie să uităm deocamdată de acest scop final. Dacă
reuşesc să vă arăt mijloacele de a deveni stăpîni în Teutonia, va
fi inutil să stabilim dacă aceste mijloace sînt strict naţionale
sau, îndrăznesc să spun, patriotice în sensul naţional-folcloric.
Altfel spus, acolo unde scopul unui «Stat conservator patriotic»
este salvat, mijloacele folosite în acest scop se sustrag criticii
sau, ca să formulez încă şi mai bine, mijloacele sînt întotdeauna
patriotice atunci cînd scopul atins prin aceste mijloace este
patriotic... Masele n-au simţul fair-play-ului. Ele nu cuceresc
pentru a cuceri, ci doar cînd sînt constrînse la această cucerire
sau cînd această cucerire le este prezentată ca rezultat al
apărării. Masele sînt patriotice în chip realist, nu idealist.
Pentru a înflăcăra poporul în numele unei cauze, e necesar să găsim
un simbol concret... Poporul este în aşa fel croit, încît îşi
doreşte inconştient ca ţelul rasial să coincidă cu ţelul justiţiei
pure. În ţările democratice ale Europei, simţul justiţiei, aşa cum
a fost el înfipt în minţile oamenilor prin Proclamaţia Drepturilor
Omului, a devenit trăsătura cea mai pronunţată a maselor. Dar dacă
vă pricepeţi la cópii, ştiţi că salvarea stă în aparenţe. E de
ajuns să creăm aparenţa că ţelul nostru patriotic este un asemenea
ţel de justiţie pură... Poporul are nevoie de aceste aparenţe ale
defensivei şi ne va urma supus într-acolo unde acest sens al
justiţiei va fi satisfăcut. Domnilor, şovinismul este o afacere
internaţională! Extravaganţele şovine de aici reprezintă
raţiunea unei incitări la şovinism acolo. Patriotismul, astfel
dezvoltat în cele două state rivale, este ca o pendulă care-şi
dezvoltă mişcările într-o progresie geometrică“.
Retorica discursului de mai sus este, din păcate, atît
de prezentă şi în lumea de azi a secolului XXI. Uimitor cum
lucrurile stagnează, cum, de fapt, ideea de progres, de civilizaţie
este subminată prin discursuri asemănătoare chiar şi acum, la
aproape un secol de la scrierea acestei groteşti. Cît de grotesc,
nu-i aşa? Este unul dintre motivele pentru care cred că o
recuperare a lui Paul van Ostaijen este mai mult decît necesară. De
fapt, se poate spune că şi în momentul de faţă „situaţia în Europa
este a naibii de proastă“.
Dar groteştile lui van Ostaijen nu vizează numai
mentalul colectiv, ci şi mentalul individual. Pe urmele lui Kafka
(van Ostaijen a fost unul dintre primii traducători ai lui Kafka)
şi pe cele ale lui Daniil Harms, autorul groteştilor rîde cu poftă
de schemele fixe, de prejudecăţile, de tiparele după care mintea
umană funcţionează indiferent de situaţie. Ridicolul şi absurdul
sînt evidente cu asupra de măsură. Ika Loch, de exemplu, patroana
unui bordel, femeie cu atitudine, autoritară cu poftele clienţilor,
are nişte reguli bizare după care se ghidează în a oferi fiecărui
client femeia potrivită. Astfel, unui bărbat corpolent, îi oferă o
femeie slabă, famelică, iar unui bărbat slab, îi oferă o femeie
corpolentă. Clienţii renunţă treptat la serviciile bordelului
condus de Ika Loch, pînă cînd are loc o crimă. Un domn, în aparenţă
spilcuit, o ucide pe una dintre fetele Ikăi Loch, cu care se
culcase fără consimţămîntul patroanei. Clienţii revin la Ika Loch,
pe care o cred, acum, un soi de filozoafă, de psiholoagă fină, care
cunoaşte, de fapt, poftele inconştiente ale clienţilor, de unde
alegerile în aparenţă bizare ale acesteia. Bărbaţii care vin la Ika
Loch îşi înfrîng poftele erotice normale, care le dictează
preferinţa pentru un anumit tip de femeie, şi se lasă ghidaţi de
patroana bordelului, care le oferă în continuare femei cu care nu
s-ar fi culcat nici în cele mai urîte coşmaruri ale
lor.
Aşadar, groteştile lui Paul van Ostaijen ironizează, pe
de o parte, fantasmele unui mental colectiv, predictibil, uşor de
manipulat, iar pe de alta, un mental individual destul de
schematic. Dar absurdul surprinde întotdeauna. Şochează. „Scriu
povestiri, recunoaşte van Ostaijen într-o epistolă din 1919
adresată unui prieten din Anvers, în care îi iau în derîdere pe
oameni. Critică pozitivă: baliverne. Acum îmi plac povestirile în
care se poate zeflemisi de minune. Oamenii nu merită osteneala de
a-i critica. Ei sînt doar o materie pentru burlesc“. În acelaşi
timp, Paul van Ostaijen a fost unul dintre cei mai duri critici ai
vremurilor sale. A criticat, folosind ironia, satira, tarele unei
societăţi putrede, sifilizate. A fost necruţător în groteştile
sale, atît cu oameni de rînd, cît şi cu cei care deţin puterea
(politică, economică).
Paul van Ostaijen, uitat de toţi prietenii săi, dar şi
de familie, măcinat de tuberculoză, a murit în 1928, la 32 ani,
într-un sanatoriu din Ardenii belgieni. Acelaşi Maurice Gilliams,
care l-a descris pe dandy-ul van Ostaijen, îi face din nou un
portret, descriind, de data aceasta, un om doborît, în ciuda
tinereţii, de greutăţile vieţii, un om care avea să moară cîteva
luni mai tîrziu (cu acest portret, de altfel, închei şi eu
rîndurile dedicate acestui scriitor): „L-am întîlnit pe Paul van
Ostaijen la Bruxelles, pe peronul Gării de Nord. Fugea să prindă
trenul de noapte spre Anvers. Aripile-i căzuseră pe umeri. Orfeu
purta acum doar un impermeabil şi o pălărie de paie (de fapt, ce
combinaţie acest impermeabil cu această pălărie de paie!). Devenise
un poet care scria «poeme pentru propria-i plăcere»“.
Paul van Ostaijen, Trustul patriotismului şi alte
groteşti, prefaţă de Jan H. Mysjkin, traducere din neerlandeză
de Doina Ioanid şi Jan H. Mysjkin, Editura Paralela 45, Bucureşti,
2016, 172 p.
Cronică apărută în „Observator cultural” (nr. 855, 12-18 ianuarie 2017)
