Zeul din el a murit de mult. Religia lui mai stă în picioare numai preoților care l-au slujit odinioară cu atâta grație. O altă zeitate, dintre atâtea mii, doborâtă de mulțimea durerilor de rând.

Cândva, în lumea lui, era de neînvins, era zeul suprem, părintele tuturor. Cândva tuturor li se părea că nu va fi niciodata doborât, dar toți s-au înșelat. Au trecut secole pentru el și ani pentru alțiiși zeul stă astăzi în genunchi, cerșindu-și sfârșitul, care pare să nu mai vină.

Oare cât să fi trecut de atunci? 9 – 10 ani? Atât a trecut oare pentru muritorul de rând? Pentru că, pentru el, trecuseră milenii. Durerea a dilatat timpul atât de mult încât fiecare lună i se pare un deceniu de tortură.

Trăiește mereu cu impresia că însuși Lucifer, arhanghelul căzut, l-a pus pe masa lui de cazne și l-a transformat în jucăria personală. Imploră în fiecare clipă moartea izbăvitoare deși știe că nu va veni decât atunci când va dori ea.

S-a izolat de lume și încearcă să facă față chinului așa cum știe el mai bine. Și-a închis toate intrările în palatul care, altădată, mișuna de preoți și a rămas singur. El și statuia zeului de altădată, adică exact ceea ce le mai dă voie celor din jur să vadă: statuia celui ce era.

Pentru că prezentul e la fel de jalnic și patetic ca al oricărui muritor de rând și el nu vrea să li se arate așa. Ar fi pentru el umilința supremă, mai rea decât orice tortură, mai amară decât orice otravă și mai dureroasă decât însăși muncile iadului.

Și cel îl doare cel mai tare e să își vadă ultimul preot cum asistă neputincios la decăderea lui treptată, cum se zbate să îl mențină sus, pe un soclu pe care el nu mai poate sta și de care nu mai e demult demn. Durerea celui ce se chinuie să îl ajute îl distruge mai tare decât propriile dureri, tocmai pentru că știe unde vor duce frustrarea și umilința eșecului. Și nu vrea să își vadă ultimul om loial terfelit în sângele umilinței și acoperit cu balele slinoase ale frustrării.

Pentru e cutia Pandorei nu a mai avut nimic la final. Acea pasăre mică, numită Speranță, a reușit, într-un final, să își ia zborul către un loc unde mai poate aduce o urmă de fericire. Lui nu i-a mai rămas decât un cufăr gol, cu care se amăgește, rugându-se să o mai poată prinde odată.

Se uită totuși înainte. Trebuie, odată, să se termine. Până și zeii își au locul lor în Sheol, casa morților. Trebuie să îl aibă și el pe al lui, într-un colț, indiferent cât de rece, dar va fi al lui, va avea parte, în sfârșit, de odihnă, de lipsa torturii, chiar dacă acel colț nu va fi în Câmpiile Elizee, alături de ceilalți zei și eroi.

Tot ce îl mai susține acum sun strădaniile cvasi-zadarnice ale acestui preot prea-loial, care nu concepe moartea unui zeu. Dar va fi forțat să îl dezamăgească și pe acesta, așa cum i-a dezamăgit pe cei dinaintea lui. Pentru că s-a săturat să mai lupte în van, s-a săturat să își mai privească, în fiecare zi, în oglinda imensă din sala tronului, trupul ciopârțit și schilod, chipul, altădată zâmbitor, acum sec și încruntat, mersul, altădată falnic, demn de o zeitate supremă, acum șchiop și tânguit, demn poate de cel mai jalnic cerșetor de la poarta palatului.

Îi e de ajuns și nimic nu îi mai poate reda strălucirea de altădată. E umilit, însângerat, distrus. Un Odin pe moarte, pe care, pas cu pas, Loky l-a îndepărtat de la locul lui de drept. Și nu mai cere altceva decât odihna tihnită, acordată celor ce au fost odată vii.