1.ANUL 1977 – Dealul
Arsenalului. Familia Mureşan. Cutremurul
Era în primăvara anului 1977, o primăvară ca toate
altele şi care nu anunţa nimic neobişnuit. Se topise zăpada,
bucureştenii din cartierul Uranus îşi lepădaseră cojoacele,
devenise o plăcere să te expui la soare, apăruseră şi dispăruseră
ghioceii, firele de iarbă verde îşi iţeau creştetele spre cer,
mugurii liliecilor plezneau care mai de care, începuseră să
înfrunzească pomii, vrăbiile începuseră să se sfădească, copiii să
alerge pe stradă, gospodarii din cartier să-şi sape
grădinile.
Eu aveam patrusprezece ani şi mă născusem în acest
cartier. Strămoşii mei din partea mamei locuiau acolo de câteva
generaţii, într-o casă cocoţată în vârful Dealului Arsenalului, pe
strada Cazărmii, de unde dominam cu privirea o bună partea din
Capitală. Îmi plăcea mult acest cartier. Pe lângă faptul că eram
mai aproape de cer decât restul bucureştenilor, era un cartier
liniştit, inundat de verdeaţă, oraş şi sat în acelaşi
timp.
Oraş, pentru că avea multe case înalte şi frumoase, ale
unor oameni cu strămoşi pricopsiţi, demne de orice alt cartier al
Capitalei, majoritatea opere ale unor arhitecţi anonimi,
profesionişti sau amatori, unii dintre ei confundându-se cu
proprietarii lor, dar şi altele mai urâte şi jerpelite,
caracteristice mahalalelor din orice oraş, construite
desacagii,căruţaşi, vizitii, cizmari, croitori, fierari şi
cărămidari, cei care formau, la început de secol, majoritatea
locuitorilor cartierului. Casa logofătului Ştefan Nestor, de pe
strada cu acelaşi nume, se număra printre cele mai vechi din
Bucureşti.Cartierul aveastrăzi pietruite, canalizare, lumină
electrică, trei mănăstiri, zece biserici,opt şcoli, un teatru, un
muzeu, fabrici şi făbricuţe,ateliere meşteşugăreşti, o mulţime de
prăvălii, un stadion, două ştranduri, două foste cazărmi şi un fost
arsenal militar, de la care i se trăgea numele dealului. Cu alte
cuvinte, avea de toate.
Sat, pentru că multe case aveau curţi şi grădini cu pomi
fructiferi şi viţă de vie, cu câini care te lătrau când treceai
prin dreptul lor, cu găini care cotcodăceau după ce depuneau câte
un ou în cuibare şi cu cocoşi care dădeau ora exactă. Toate acestea
îl făceau interesant şi atractiv, dar mai presus de ele, era
atmosfera specială pe care toate aceste elemente, împreună cu
oamenii care-l locuiau, le degajau, una încărcată de romantism
interbelic şi realism din toate timpurile,specifice acestui
loc.
Dealul Arsenalului purta acest nume de la câtva timp
după Unirea Principatelor. La începutul locuirii lui, cu circa 200
de ani în urmă, se numea Dealul Lupeştilor, nume provenit de la
familia care-l locuia atunci, iar după ce un grec, pe nume Spiridon
sau SpireaKristofi, construise o biserică în vârful lui, a început
să i se zică Dealul Spirii.
Dealul nostru, ferit de inundaţii şi rezistent la
cutremure, a constituit de-a lungul timpului o tentaţie pentru cei
care căutau un loc sigur unde să-şi ridice o casă sau să
ctitorească o mănăstire: Domnitorul Alexandru Ipsilanti şi-a
ridicat acolo, la 1774,curtea domnească, căreia i s–a zis Curtea
Nouă, iar după ce în 1812 a ars, i s-a zis Curtea Arsă, iar pe
amplasamentul ei s-a construit, şaizeci de ani mai târziu,
Arsenalul; Mihai Vodă Viteazul a ctitorit aici, la 1589, biserica
şi mănăstirea Mihai Vodă, cea mai impresionantă şi pitorească
clădire de pe deal; Antim Ivireanu a ridicat, tot aici, la
începutul secolului XVIII, la poalele dealului, mănăstirea Antim.
În secolul nostru, Carol al II-lea a vrut să construiască, în
vârful acestuideal, unpalat al deputaţilor.Ar mai fi de menţionat,
cu titlul de amănunt şugubăţ, că pe acest deal, pe strada
„Catilina”, la numărul 9, şi-a făcut sau şi-a cumpărat o casăJupân
Dumitrache Titircă Inimă-Rea, eroul lui Ioan Luca Caragiale
dinpiesa ”O noapte furtunoasă”.
Dealul era şi un loc frumos, dovadă fiind cele trei
mănăstiri de pe teritoriul lui, cunoscut fiind faptul căaşezările
de acest felsunt amplasate, de regulă, în locuri pitoreşi şi
liniştite.
Dacă de pe Dealul Arsenalului se vedea bine Bucureştiul,
dealul, la rândul lui, se putea foarte bine localiza, zi şi
noapte,de oriunde din Bucureşti, după antena de radiocomunicaţii,
foarte înaltă, de pe el. Ziua ease putea vedea în clar, noaptea se
vedeau luminile de balizaj din vârful ei. Cu alte cuvinte, era un
deal însemnat şi la propriu şi la figurat.
Locuiam într-o casă retrasă de la stradă, „veche, antică
şi de demult”, cum îi plăcea bunicii să se laude cu ea. Era,
într-adevăr, veche. Avea
circa[AV1]150 de ani, o
construise un strămoş al meu, pe nume Iancu Stroescu, ins cu care
nu se păstrase vreun desen saupictură, ca să ştim cum arăta. Bunica
Catinca, ultima care i-a purtat numele de familie înainte de-a se
mărita şi careleştia pe toate, nu ne putea spuneprea multe despre
el. Casa a fost construită mai întâi din lemn, a ars după câţiva
ani, după care a fost reconstruită din piatră şi cărămidă. Din cea
veche s-a păstrat doar piviniţa, mare şi răcoroasă, căci pe vremea
când a fost construită dealul era în mare parte acoperit cu vii,
iar locuitorii lui erau şi viticultori şi îşi construiseră toţi
pivniţe, unele mai mari decât altele, multe dintre ele rămase până
în zilele noastre.Casa arăta ca o culă. Avea parter şi etaj, pereţi
groşi şi nu mai puţin de cinci camere, două jos şi trei sus, plus
cămară şi baie la parter şi WC la etaj. Era încălzită cu
gaze.Iniţial a fost acoperită cu şindrilă, care,la începutul
acestui secol,a fost înlocuită detatăl bunicii cu ţiglă. Era
zugrăvită în alb, avea chenare sculptate şi obloane la toate
ferestrele. Pe acoperişul, în două ape, era un luminator, un coş de
fum şi, mai nou, o antenă de televiziune. În interior se intra din
curte, printr-un antreu mic situat în casa scării, deasupra căreia
era un foişor cu arcade şi coloane brâncoveneşti,şi un acoperiş
conic. Arăta bine, casa!
Curtea era nu pre mare, atâta doarîncât să încapă în ea
super autoturismul nostru, o Dacie1100. Între casă şi gardul de la
stradă, care semăna cu unul de cetate şi era acoperit de caprifoi,
erau o tufă de liliac şi una de iasomie,şi multe flori, îngrijite
de mama şi bunica. Nu lipseau de acolo ghioceii, albăstrelele şi
zambilele, care înfloreau primăvara, petuniile, trandafirii, regina
nopţii, care înfloreau după ele, şi crizantemele şi tufănelele,
florile toamnei.Ne îmbătam cu mirosul lor! În spatele curţii era o
grădină cu pomi fructiferi şi zarzavaturide unde se intra în
pivniţă, pe sub o boltă,coborând mai multe scări.Între curte şi
grădină era un nuc uriaş, iar sub elun chioşc mărişor, cu o masă la
care încăpeam toată familia şi unde ne plăcea să stăm la taclale şi
la câte un şerbet şi cafea, înzileletoride de vară.
În 1948, casa ne-a fost naţionalizată, iar noi am
devenit chiriaşi. Nis-a băgat în spaţiu încă o familie, formată din
trei persoane. A noastră număra patru: bunica, mama, tata şi eu.
Prin urmare, în cele cinci camere ne înghesuiam şapte oameni.
Norocul nostru a fost că după câţiva ani, capul familiei intruşilor
a fostpromovat pe linie de partid şi i s-a dat o locuinţă
spaţioasă, în centrul oraşului. Graţie relaţiei bune pe care am
avut-o cu el cât timp am stat împreună şi a influenţei şi
relaţiilorpe care el le avea, nu ni s-au băgat alte persoane în
spaţiu, ceea ce a fost un mare noroc pentru noi!
Strada noastră, pavată cu piatră cubică, urcaşerpuit din
spre cheiul Dâmboviţei, mai precis începând de la strada Antim,
spre vârful dealului, până la intersecţia cu Strada Uranus, de la
care i se trage numele cartierului. Denumirea ei vine fie de la cea
de a şaptea planetă a Sistemului Solar, fie de la Zeul Cerurilor,
al vechilor greci. Nu ştiu ce-a fost în capul celui care a
botezat-o! Iarna, acoperită cu zăpadă, strada devenea un derdeluş
excelent, pe care noi copiii nu ne săturam să ne dăm cu sania. În
apropiere erau două derdeluşuri mai bune decât al nostru, unul pe
strada Ecoului, iar altul pe strada Militari. Nu prea departe, erau
cele două foste cazărmi din cartier: Alexandria şi Cuza. Nici una
dintre ele nu era pe strada noastră, deşi ea se numea a Cazărmii!
Între strada noastră şi Cazarma Alexandria s-a interpus, ulterior
bănuiesc, strada Militari. Cazarma Cuza era între străzile Uranus
şi Izvor,pe 13 Septembrie, nu departe de capătul străzii noastre,
şi găzduia Regimentul de Gardă Mihai Viteazul, înfiinţat de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Tot acolo se aflau Muzeul Militar
Central şi Teatrul Armatei. Muzeul se afla într-o clădire
impozantă, fostă a Şcolii Militare de Infanterie, pe strada Izvor.
Cadeţilor din anul întâi ai acestei şcoli li se zicea „puişori”, de
unde şi denumirea de Puişora străzii din cartier pecare erau
încartiruiţi mulţi dintre ei şi a bisericii de pe acea stradă.Ceva
mai la nord,era Stadionul Republicii.
*
În seara zilei de 4 martie, întreaga familie eram în
camera cea mare de la parter,pregătiţi să luăm masa de
seară.Înainte de a vă spune ce am mâncat ce am discutat la masă şi
ce s-a întâmplat după aceea, e cazul să vă prezint pe toţi cei
patru membrii ai familiei mele: bunica, Catinca Popescu, de 70 de
ani, pensionară, fostă profesoară de istorie la Liceul Mihai
Eminescu, de lângă Mănăstirea Antim, văduvă de 34 de ani; mama,
Ruxandra Mureşan, 37 de ani, fiica ei, profesoară de limba română
la Şcoala Generală nr.124 din cartier; tata, Emil Mureşan,40 de
ani, ardelean, inginer la Uzinele Vulcan din Bucureşti; eu, Cezar
Mureşan, 14 ani, elev în clasa VII-a, la şcoala unde preda
mama.
Încăperea aceea mare era sufragerie şi cameră de zi în
acelaşi timp. Acolo mâncam când ne nimeream toţi acasă la ora mesei
- de regulă duminicile, în zilele de sărbători şi seara -, la o
masă masivă din stejar, înconjurată de opt scaune solide, cu
spătar. În rest, mâncam în bucătărie, pe rând, fiecare funcţie de
ora la care pleca sau se reîntorcea acasă.
Unul dintre scaunele de la masă, un fel de jilţ, avea un
spătar mai înalt decât celelalte şi două braţe laterale de sprijin.
Era pus la unul dintre capetele mesei şi era destinat şefului
familiei. La vremea aceea, în el stătea bunica, pentru că după
moartea soţului ei, Iorgu Popescu, în Rusia, în cel de Al Doilea
Război Mondial,ea a fost cea care a preluat frâiele familiei şi a
continuat să le deţină, de formă, şi după căsătoria mamei mele cu
tata. De fapt, la vremea aceea ea era un fel de preşedinte
onorific, iar tata unul executiv.
În cameră mai era o frumoasă sobă de teracotă,un bufet
masiv şi vechi - pe care erau câteva bibelouri, iar în vitrina şi
sertarele lui o mulţime de tăvi, farfurii, pahare şi tacâmuri
preţioase - şi, de provenienţă mai recentă, o canapea, o
bibliotecă, o măsuţă pe care trona un televizor alb-negru şi un
fotoliu. Fotoliul era, de drept şi de fapt, tot al bunicii. Noi
ceilalţi stăteam, când ne uitam la televizor, fie pe canapea, pe
care încăpeam toţi trei, fie pe câte un scaun.
Pe unul dintre pereţii camerei, deasupra canapelei, era
o panoplie mare pe care erau, într-o parteo flintă şi o sabie din
timpul Războiului de Independenţă, la care a participat şi s-a
distins stră-străbunicul meu Vintilă Stroescu, iar în cealaltă
parte o puşcă şi un pistol din timpul Primului Război Mondial,
aparţinând străbunicului Grigore Stroescu, tatăl bunicii. De o
parte şi alta a ei erau portretele celor doi. A fost nevoie de o
aprobare specială a comuniştilor, obţinută cu greu de bunica,
pentru a păstra acest „arsenal” în casă. A obţinut-o după ce a
descompletat, făcându-le nefuncţionale, flinta, puşca şi
pistolul.
Pe un alt perete, deasupra bufetului, era portretul
bunicului Iorgu Popescu,sub care sta, în permanenţă aprinsă, o
candelă, iar pe ceilalţi pereţi se mai aflau un crucifix, o icoană,
câteva tablouri şi poze de familie. Bunicul absolvise Şcoala de
Infanterie de pe deal. Mama mi-a spus că bunica îl dezmierda
zicându-i Puişor, iar la petreceri, mai ales de ziua lui, i se
cânta „Puişor, măi puişor”, a lui Gică Petrescu.
După cum se vede, bunicii mei, toţi trei ofiţeri, au
luptat în toate războaiele în care a fost antrenată România până
acum. Doi s-au întors acasă, iar unul şi-a lăsat oasele la Cotul
Donului. S-ar părea că eram o familie de războinici. În realitate,
cu excepţia bunicii, toţi ceilalţi eram destul de paşnici. Prea
paşnici!
Mesele noastre de seara erau, în general frugale.
Bunica, care era şi bucătar şef şi ministru al alimentaţiei, se
conducea după principiul: „Masa de dimineaţa mănânc-o
singur, masa de prânz împarte-o cu prietenii, iar masa de seara
da-o la duşmani" În seara aceea ni s-a servitcâte o porţie moderată
de mămăligă cu brânză, iar cine a vrut a putut bea şi un ceai de
tei, gol, neîndulcit.
După masă, cei mari n-au avut altceva mai bun de făcut
decât să se ia de mine. A început mama:
-Azi, în cancelarie,
profesorul de istorie m-a chemat de o parte ca să-mi spună că în
timp ce el le vorbea copiilor despre
„Revoluția de Eliberare Socială și Națională,
Antifascistă și Antiimperialistă”, de la
noi din ţară, subliniind meritul comuniştilor în iniţierea şi
înfăptuirea ei, Cezar l-a contrazis spunând că la 23 August 1944
n-a fost nici o revoluţie ci doar un armistiţiu şi că meritul
pentru realizarea lui e al regelui Mihai şi nu al comuniştilor.
Profesorul era foarte speriat. Îi era teamă că Cezar şi noi am
putea păţi ceva dacă ceea ce-a spus el în clasă va ajunge la
urechile Securităţii. M-a întrebat, cine i-a băgat în cap ideile
astea? Ce părere ai mamă?
-O părere bună că a reţinut ce
i-am spus şi una proastă că n-a învăţat de la voi când şi unde nu-i
cazul să spună ceea ce crede.
-Eu îmi închipuiam că ştie
asta, a intervenit tata. Ce-a fost în capul tău? m-a întrebat pe
mine.
-N-am putut să abţin, auzind
atâtea minciuni, i-am răspuns.
-Asta ne-ar putea costa pe
toţi cei de aici libertatea, a precizat tata. Auzim toţi minciuni,
de dimineaţa până seara. Ce s-ar întâmpla dacă de fiecare dată când
auzim una i-am contrazice pe cei ce ne-o spun? Am înfunda puşcăria,
asta s-ar întâmpla.
-Eu cred că dacă toţi românii
le-am băga mincinoşilor pumnul în gură atunci când mint, ar înfunda
ei şi nu noi puşcăria, l-a contrazis bunica.
-Aşa e, i-a dat dreptate tata,
dar înainte de a-i convinge pe toţi românii sau barem pe o mare
parte dintre ei să facă asta,ar trebui să ne abţinem, pentru că
altfel ne sinucidem.
-Ai dreptate, i-a răspuns ea.
Sunt convinsă că Cezar va fi în stare să discearnă în viitor
întreceea ce poate şi nu poate să spună şi să nu se mai lase pradă
pornirilor de moment. Ce spui băiete?
-Am să încerc, am asigurat-o
eu.
-Ba să o faci! m-a corectat
ea, pe un ton ce nu admitea împotrivire.
-Am s-o fac, am asigurat-o
eu.
Încă de când eram foarte mic, bunica în loc să-mi spună
poveşti cu feţi frumoşi şi zâne, mă încânta cu legendedespre
trecutul şi vitejia românilor. După ce am început să învăţ istorie
la şcoală, a început să-mi ţină adevărate lecţii de istorie,
preocupată să corecteze ceea ce era inexact în ceea ce scriau
manualele mele de istorie, falsificate de comunişti, sau în ceea ce
ne spuneau profesorii.
La puţin timp după asta, scaunele pe care şedeam toţi au
început să danseze cu noi, lustra din tavan să oscileze periculos,
iar de afară să se audă un fel de muget.
-Cutremur! a zbierat tata.
Toată lumea afară!
În câteva secunde, eu, mama şi tata eram în curte.
Pământul ne fugea de sub picioare, pomii din curte se clătinau ca
scuturaţi de furtună, antenele de pe acoperişuri zăngăneau, din
cartier se auzeau strigăte, ţipete, plâns de copii şi urlet şi
lătrat de câini. Lângănoi, înghesuiţi unii în alţii,a căzut o ţiglă
de pe casă.
-În stradă! a comandat din nou
tata, pornind spre uşa de la intrarea în curte, de mână cu mama iar
ea de mână cu mine.
Strada era plină de lume, aşacum nu am mai văzut-o decât
în nopţile de Paşti, când ne întorceam de la Înviere, de la
Biserica Spirea Veche, din capătul străzii.
-Unde-i mama?! a întrebat
speriat tata, observând abia atunci lipsa bunicii.
S-a întors repede în curte, iar de acolo, sfidând orice
pericol a intrat în casă. Eu şi mama, speriaţi amândoi,l-am urmat.
În acel moment, iluminatul s-a stins, iar pământul a încetat să se
mai bâţâie.
-Mamă! Unde eşti mamă?
întreba, cu disperare în glas, tata. În camera în care pătrunsesem
şi noi, adică eu şi mama, era întuneric. Nu se vedea
nimic.
-Sunt aici, am auzit-o pe
bunica răspunzându-i. Dar de ce te agiţi aşa? Au năvălit tătarii?
Au datturcii?
-E cutremur, i-a răspuns
tata.
-Asta am observat şi eu, i-a
răspuns ea. Şi ce mai e?
-Pericolul să se prăbuşească
casa pe noi. Hai afară!
-Asta n-o să se întâmple
niciodată. Nu-i ăsta primul cutremur prin care trece casa asta. Au
fost mai multe şi de fiecare dată a rămas în picioare. Dacă vă e
frică duceţi-vă voi. Eu rămân aici.
De frică, ne era frică la toţi, mai ales mie, dar în
faţa curajului şi a hotărârii de neclintit a bunicii, ni s-a făcut
ruşine la toţi, aşa că am rămas.
-Hai, plecaţi! Ce mai staţi pe
gânduri? M-aţi mai lăsat o dată singură. O puteţi face şia doua
oară.
Deşi nu mai era cutremur, eu simţeam, de ruşine,că-mi
cade tavanul în cap şi probabil că acelaşi lucru îl simţeau tata şi
mama. „ Cum dracu, n-am observat că bunica nu ne-a urmat?!” mă
întrebam eu, înciudat. Mai târziu am aflat că tata şi-a făcut un
proces de conştiinţă şi mai aspru. El, în calitate de „căpitan”
(executiv) al ambarcaţiunii noastre, ar fi trebuit să fie ultimul
care să-i părăsească puntea.
Deşi, tata şi mama credeau că ar putea urma nişte
replici chiar mai mari decât cutremurul iniţial, au rămas pe loc,
înghiţând în sec reproşul bunicii. Eu, care credeam că totul s-a
terminat, n-am avut nici o problemă să rămân. Câtva timp nimeni n-a
mai rostit nici un cuvânt.
-Dar de ce stăm pe întuneric?
Aprindeţi şi voi o lumânare, până o să vină curentuldin nou, am
auzit-o spunând pe bunica. Lumânările sunt în bucătărie, în
sertarul de la masă, iar chibriturile sunt tot acolo.
Mama s-a dus în bucătărie şi s-a întors cu o lumânare
aprinsă. Tata şi-a amintit că are sus, în dormitorul lui şi al
mamei, o lanternă. Bâjbâind prin semiîntunericul din casă, s-a dus
s-o caute şi s-a întors cu ea aprinsă.
-Cât aţi fost voi plecaţi, am
auzit căzând ceva aici. I-a vedeţi, ce s-a întâmplat? ne-a cerut
bunica
Tata a început să examineze camera. Căzuseră câteva
cărţi din bibliotecă şi o vază goală, de pe bufet, care s-a şi
spart. „Arsenalul” de pe perete era la locul lui, doar candela de
sub portretul bunicului se stinsese. Pereţii erau intacţi. Nici
urmă de vreo crăpătură.
-Aprinde candela! i-a ordonat
bunica mamei.
Mama s-a executat imediat.
-Casa asta e atât de solidă,
încât nici un cutremur nu va fi în stare s-o dărâme. Doar nişte
oameni ticăloşi ar putea-o face, a zis bunica.
După asta, am prins curaj toţi, chiar dacă replicile
care au urmat ne-au mai speriat puţin. Curentul a continuat să fie
întrerupt în tot Bucureştiul, motiv pentru care n-am putut auzi de
la radio sau televizor ce s-a întâmplat în Capitală şi în restul
ţării.
-Cutremurul mi s-a părut la
fel de puternic ca cel din 1940, dar am impresia că a durat ceva
mai mult. Atunci, în Bucureşti a căzut blocul Carlton, au fost
avariate alte câteva clădiri şi au murit cinci sute de oameni.
Acuma s-ar putea ca pagubele să fie mai mari, ne- a informat
bunica, care în toată noaptea aceea nu s-a mişcat din jilţul ei, cu
toate că, deşi micuţă şi slăbuţă, era încă foarte activă şi
sprintenă.
Nici noi, adică eu, tata şi mama, n-am dormit aproape
deloc. Între timp revenise curentul, am deschis radioul din
bucătărie, dar n-am aflat nici o veste despre
cutremur.
Fac o paranteză ca să spun că în casă erau două
radiouri. Unul în bucătărie, pe care bunica îl ţinea tot
timpuldeschis cât timp era acolo, şi altul în dormitorul părinţilor
la care tata şi uneori şi eu ascultam Europa Liberă.
Eu şi tata am mai ieşit odată în stradă şi am discutat
cu câţiva vecini, care fie nu îndrăzneau să reintre în casele lor,
neconsiderându-le suficient de solide, fie ieşiseră ca şi noi să
afle noutăţi despre urmările cutremurului. Acolo era şi domnul
Petrescu, vecinul nostru, doctor la Spitalul Brâncovenesc,împreună
cu gemenii Dan şi Dana, copiii lui, de aceeaşi vârstă cu mine,
colegi de şcoală şi prieteni.
-De cenu s-o fi dând nici o
informaţie despre cutremur la radio? l-a întrebat tata pe domnul
Petrescu.
-Probabil pentru că Ceauşescu
e plecat în Africa şi cei rămaşi aici nu ştiu ce le e îngăduit să
spună şi ce nu,i-a răspuns el.
-Unde-i acuma? l-a mai
întrebat tata.
-În Nigeria.
Gemenii s-au apropiat de mine, iar Dan m-a
întrebat:
-V-am mai văzut odată ieşind
în stradă, apoi reîntorcându-vă imediat în curte. Ce s-a
întâmplat?
-Am uitat-o pe bunica în
casă.
-Nu se poate! a exclamat Dana.
I s-a întâmplat ceva?
-Ei nu i s-a întâmplat
nimic,dar nouă ne-a crăpat obrazul de ruşine.
-Nu se vede, mi-a trântit-o în
faţă ea, foarte scandalizată.
Cei doi, care fuseseră de nenumărate ori la noi, ca de
altfel şi eu la ei,o cunoşteau bine pe bunica şi o simpatizau
foarte mult, aşa că nu i-am luat în nume de rău reacţia
Danei.
-Sunt foarte curiossă aflu
care sunt urmările cutremurului în oraş şi în ţară, a spus Dan.
Propun să mergem mâine dimineaţă în centru ca să vedem ce s-a
întâmplat acolo. De acord?
-Şi cu şcoala ce facem? l-am
întrebat eu.
-Nu cred că mâine se vor ţine
cursuri. Toată lumea e speriată. Dacă totuşi se ţin,
chiulim.
-De acord, i-am răspuns eu.
Când sunteţi gata de plecare, chemaţi-mă şi pe mine.
În momentul acela, pe stradă a trecut un cerşetor sau
călugăr, s-a oprit în dreptul părinţilor noştri şi l-am auzit
spunând:
-E dezastru! Monstrul pe care
a aşezat Dumnezeu pământuls-a mişcat în somn.L-am auzit răgind.
Dacă se trezeşte, praful se alege de noi. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să
nu se întâmple asta!
*
[AV1]<
