2. Anul 1977-Hrubele lui
Ipsilanti. Urmările
cutremurului
În noaptea cutremurului, nu reuşisem să dorm decât
câteva ore. M-am trezit pe la ora şapte, curios să aflu ce s-a
întâmplat în Bucureşti şi în ţară. Tata se sculase mai devreme şi
plecase la serviciu,mama continua să doarmă, pentru că nu avea
cursuri sâmbăta. M-am dus în bucătărie, de unde se auzea radioul.
Bunica era la post, pregătise aşa zis „micul dejun”, dar care, de
fapt, era destul de mare, şi tocmai îşi bea cafeaua.
-Ce noutăţi sunt? am
întrebat-o.
-Cutremurul a fost de 7,3
grade pe scara Richter iar în Bucureşti au căzut mai multe clădiri
şi sunt victime. Tovarăşul e în drum spre casă. Cursurile şcolare
sunt suspendate în toată ţara, la fel spectacole de orice fel şi
întrecerile sportive.
Mi-a dat să mănânc. N-am terminat bine şi m-am auzit
strigat de Dan. Am ieşit afară şi i-am spus că vin în cinci minute.
I-am cerut voie bunicii, m-am îmbrăcat în grabă, după care am ieşit
în stradă. Juniorii Petrescu mă aşteptau.Se arăta a fi o zi
frumoasă.
Dan şi Dana erau aproape tot timpul împreună: cu mici
excepţii, unde mergea unul, mergea şi celalalt, ceea ce făcea unul
făcea şi celalalt şi foarte des se pomeneau vorbind în acelaşi timp
pentru că gândeau la fel şi reacţionau sincron. Păreau legaţi unul
de altul printr-un cordon cerebral, invizibil.
Mie îmi plăceau amândoi, dar Dana ceva mai mult decât
Dan, asta legat exclusiv de atracţia dintre sexe şi nu pentru că ea
ar fi avut mai multe calităţi decât fratele ei. Pe când aveam doar
cinci ani, i-am spus bunicii că aş vrea să mă însor cu ea. „E cam
devreme!”, mi-a răspuns bunica. Un pic mai târziu a adăugat: „Dacă
ţii neapărat s-o iei de nevastă, legat de faptul că cei doi sunt
nedespărţiţi, va trebui să te însori şi cu Dan”. M-a lăsat cu gura
căscată!
Aşa cum am mai spus, am copilărit împreună cu ei. Am
scotocit cartierul acesta prin toate cotloanele, ştiam o mulţime de
oameni şi, mai ales, o droaie de copii pe care i-am cunoscut la
şcoală, pe stradă, pe maidane, la ştrand sau săniuş. Am făcut o
mulţime de lucruri împreună: am colindat, am fost cu sorcova, am
fost la cinema, teatru sau circ; suntem colegi de clasă din a I-a
elementară; eu şi Dan facem parte din echipa de fotbal a clasei; am
fost toţi trei în câteva tabere şcolare, iar împreună cu familiile
noastre,cu cortul la Năvodari; intenţionam să mergem la acelaşi
liceu. În decursul timpului am trăit împreună şi câteva
aventuri.
*
Îmi amintesc acum de „expediţia” întreprinsă de toţi
trei ca să exploarăm catacombele cartierului. Mama îmi povestise că
în timpul bombardamentelor Bucureştiului din 1944, ea şi bunica,
împreună cu alţi oameni de pe strada noastră şi de pe străzile
învecinate,se adăposteau în nişte galerii subterane aflate pe
Cazărmii, mai jos de casa noastră. Încercând să aflu mai multe
despre ele, mama mi-a spus că sunt mari şi ramificate şi că nu le-a
dat nimeni de capăt. Întrebând-o despre istoria lor, m-a trimis la
profesoara de istorie, adică la bunica, care mi-a povestit cele ce
urmează:
-Pe vreme când dealul acesta
era acoperit de vii, podgorenii şi-au săpat în el pivniţe mari,
căptuşite cu cărămidă. De atunci datează şi pivniţa noastră. În
timp, a avut loc un proces de comasare a viilor, iar noii
proprietari au ţinut să legepivniţele între ele prin nişte
tuneluri. Şi via noastră a făcutcândva parte dintr-o astfel de
reţea. Eu am găsit-o izolată. În fundul ei se vede zidul care a
separat-o de altele. Pe Dealul Cotrocenilor, vecin cu al nostru, au
fost şi acolo vii şi pivniţe legate între ele. Pe acel deal, în
1679, domnitorul Şerban Cantacuzino a ctitorit Mănăstirea
Cotroceni, devenită şi refugiu domnesc. Peste o sută de ani, pe
tronul ŢăriiRomâneşti s-a urcat Alexandru Ipsilanti, cel care a
construit Curtea Nouă, devenită mai târziu Curtea Arsă, de pe
dealul nostru. El a avut idea să lege între ele tunelurile de pe
cele două dealuri şi să le lărgească pe cele dintre Mănăstirea
Cotroceni şi Curtea Nouă, pentru ca în caz de nevoie să se poată
refugia pe sub pământ, nevăzut de nimeni,de la curte la mănăstire.
Din acest motiv acestor tuneluri li se mai zice şi Hrubele lui
Ipsilanti.Ion Vodă Caragea, venit pe tronul Ţării Româneşti în
1812, le-a lărgit atât de mult, încât pe distanţa dintre cele două
se spune că se putea circula cu caleaşca trasă de patru cai. După
ce a ars Curtea Nouă, tunelurile n-au mai fost folosite şi, pe
alocuri, s-au surpat. În 1945, s-a închis şi intrarea în ele din
strada noastră.
Noi am mai auzit, însă, şi tot felul de alte poveşti
despre catacombele din deal. Printre altele, se spunea că în ele
s-au ascuns comori. Ne-am zis că nu ne e permis să locuim acolo
fără le vedem. Aşa se face că, pe când eram în clasa a VI-a, am pus
la cale o expediţie. Ne-am înarmat cu trei lanterne, iar eu şi Dan
am pus în câte un rucsacceea ce ni se părea nouă că ne-ar putea fi
de folos: câte un cuţit, un ghem cu aţă, chibrituri, haine de
schimb, apăşi ceva de mâncare. Sfoara, un fel de fir al
Ariandei,urma să o întindem de la intrare şi până unde vom reuşi să
ajungem, ca să ştim pe unde să ne întoarcem.
Am pornit la drum, într-o duminică dimineaţa. Acasă
spusesem, şi unii şi alţii, că mergem într-o excursie organizată de
Casa Pionerilor.Am ajuns la hrube. La intrarea în ele era o poartă
mare făcută din lemn, închisă cândva cu un lacăt. Acum, cele două
laturi ale ei erau legate, pe dinăuntru, cu sârmă. N-am fost destul
de deştepţi ca să ne dăm seama că dacă sunt legate aşa, înseamnă că
este cineva în interior. Am desfăcut sârma aceea, băgând mâinile
printre ele, am deschis poarta şi am intrat. Am legat aţa de
poartă, ne-am aprins lanternele şi am început să avansăm în
interior. Încăperea de la intrare era boltită, largă şi înaltă,
căptuşită cu cărămidă înegrită de vreme şi fum. Înăuntru era
răcoare, de sus picura apă, iar pardoseala era umedă şi alunecoasă.
Înaintam încet, cu grijă, luminându-ne drumul cu lanternele.
Inimile ne băteau repede şi se făcuseră cât un purice. Brusc,
încăperea cea mare s-a transformat într-un coridor puţin mai înalt
decât un stat de om matur şi destul de lat ca să încapă doi oameni
unul lângă altul. Se mai vedeau urmele unui zid cu care intrarea în
acel coridorfusese cândva închisă. Eu cu Dan mergeam înainte, iar
Dana venea după noi desfăşurând ghemul. Începuseră să se deschidă
galerii, ba la stânga, ba la dreapta, mai înguste decât cea pe care
avansam noi.
-Ce facem? m-a întrebat Dan,
în şoaptă, în dreptul primei ramificaţii.
-Propun să ne continuăm drumul
pe galeria asta, care pare a fi una principală, i-am răspuns
eu.
A fost de acord. După încă câţiva paşi, dintr-o galerie
secundară, din dreapta mea, ne iese înainte o matahală, îmbrăcată
într-un halat maro, de spital, cu o lumânare în mână. Ne-am speriat
de moarte! Dananu şi-a putut reprima un ţipăt.
-Ce-i cu voi aici,
măamărâţilor? ne-a luat matahala la rost.
Noi tăceam, înebuniţi de frică.
-Mă puţoilor, voi nu ştiţi
româneşte? N-aţi auzit ce v-am întrebat?
-Am venit să vedem hrubele, am
îndrăznit eu să răspund.
-Voi n-aţi văzut că poarta era
închisă?Ştiţi ce aţi făcut voi? Aţi violat un domeniu privat. Ştiţi
cu cât se pedepseşte asta? Cu până la 12 ani de închisoare.
Întoarceţi-vă imediat de unde aţi venit până nu vă rup
picioarele.
Voiam s-o ştergem de acolo, când tipului i-a venit o
idee:
-Staţi un pic! Daţi-mi
lanternele, că vouă n-o să mai folosească la nimic, pe când mie o
să-mi prindă foarte bine.
Eu şi Dan i le-am întins pe ale noastre, pe când Dana,
care era în spatele nostru şi individul n-a putut să vadă că are şi
ea una, a avut inspiraţia să şi-o ascundă pe a ei.
-Acum puteţi pleca, ne-a
transmis el.
Am făcut stânga împrejur şi am început să alergăm spre
ieşire. Dana abandonase ghemul şi alerga înaintea noastră, cu
lanterna aprinsă.
-Să nu vă mai prind pe aici!
ne-a strigat matahala, din urmă.
Dintr-o galerie laterală. Am mai zărit o mogâldeaţă cu o
lumânare aprinsă venind în direcţia noastră. Eram prea „grăbiţi” ca
să-l aşteptăm şi să stăm de vorbă cu el. Cert este că hrubele erau
„locuite”. Am găsit fără dificultate ieşirea, deoarece avansasem
numai în linie dreaptă şi, de frică, am continuat să alergăm cu
lanterna Danei aprinsă şi după ce am ieşit la lumina
zilei.
N-am spus nimănui ce ni s-a întâmplat. După câteva zile
am aflat că nu departe de intrarea în hrube, a fost prins un
individ evadat dintr-o casă de nebuni. „Înainte de-a înnebuni cred
că a fost avocat”, şi-a dat cu părerea Dan. N-am avut curajul să
organizăm şi a doua expediţie dar am rămas convinşi că dacă am mai
fi mers încă puţin înainte am fi dat de „Bulevardul” pe care se
plimba cu caleaşca Ipsilanti Vodă.
*
Revin cu povestirea de unde am lăsat-o ca să vă
povestesc această întâmplare. Am mers în oraşpe drumul pe care
mergeam zilnic la şcoală şi pe care am fi fost în stare să-l
parcurgem şi cu ochii închişi. Eram foarte curioşi toţi trei să
vedem dacă cutremurul a produs stricăciuni în cartier. Ne legau
amintiri aproape de fiecare clădire pe lângă care urma să trecem şi
ne-ar fi părut extrem de rău ca vreo una dintre ele să fi păţit
ceva. Strada era foarte animată. O mulţime de oameni, cu chipuri de
înmormântare, o parcurgeau grăbiţi, într-un sens sau altul. Se
ciocnea unii de noi, dar n-aveau timp să-şi ceară scuze sau să ne
ocărască pentru că le stăteam în cale, îşi vedeau de drum,
nerăbdători probabil să ajungă acasă, la rudele sau prietenii lor
ca să se convingă că nu li s-a întâmplat nimic sau să-i ajute dacă
va fi cazul.
La colţul străzii Cazărmii cu Uranus era frumoasa
biserică Spirea Veche,în stil arhitectonic neo românesc, ridicată
la 1911, în locul uneia mai vechi, datând din secolul XVIII. Deşi
era aşezată aproape învârful dealului nostru, căruia i se mai zicea
şi Montmartre de Bucureşti, nu se putea compara cu Biserica Sacré
Coeur din Paris. Nu avea mărimea şi grandoarea aceleia, dar era pe
gustul şi sufletul nostru, al românilor care locuiam acolo. Avea
turnuri cu foişoare, ferestre cu arcade,pereţii exteriori cu brâie
din cărămidă aparentă smălţuită, turlele acoperite cu olane
colorate.Am înconjurat-o de jur împrejur.
-Nu i s-a întâmplat nimic, a
spus, cu satisfacţie în glas, Dana.
-Înseamnă că o să-i tragem
clopotele şi în anul acesta, de Paşti, a adăugat Dan.
La această biserică au fost botezaţi şi cununaţi toţi
cei din familia noastră, iar strămoşii mei, Vintilă şi Grigore
Stroescu, au fost membrii ai consiliului parohial al ei. Acolo
mergeam în fiecare ande Înviere, deşi mănăstirile Mihai Vodă, Anim
sau Schitul Maicilor erau mai căutate pentru asta. Aici ciocneam
noi, pentru prima oară în fiecare an, ouă roşii. Îl cunoşteam bine
pe paracliser şi am fost nu o dată împreună cu el în turnul cu
foişor de deasupra pridvorului bisericii, unde erau clopotele, pe
care ne lăsa să le tragem împreună cu el.
Intersecţia aceea se mai numea şi Niţă Stere, după
numele unui negustor bogat, care deţinuse şi restaurantul „Motanul
Negru” de acolo şi clădirea de peste drum, unde era magazinul
alimentar cu autoservire „Uranus”, alimentara de unde ne
apovizionam, de regulă, şi noi.
Dacă am fi luat-o la stânga şi am ficoborât pe 13
Septembrie, la o distanţă nu prea mare de intersecţie,ajungeam în
dreptul bisericii Puişor, pe care am mai menţionat-o, denumită
oficial Spirea Nouă, datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
deci destul de veche şi ea. Am luat-o însă la dreapta şi ne-am
continuat drumul pe Uranus, urcând până la intersecţia cu Maior
Ene, punctul cel mai înalt al dealului.Pe această stradă mergeam
noi la Stadionul Republicii. Aici era cazul să spun că dealul
acesta, măsurat de la nivelul Splaiului nu era mai înalt de 18
metri. Pe vremea când eram copil, mie mi se părea foarte înalt!
Ne-am continuat drumul spre Splai, pe jos, deşi pe această porţiune
a străzii se suprapuneau mai multe linii de tramvai. Ne-am
încrucişat cu două dintre ele, unul care urca „gâfâind” dealul,
altulcare-l cobora „într-o veselie”. Pe partea dreaptă era un
părculeţ, iar mai jos,pe aceeaşi parte a străzii, în sensul nostru
de mers, eraintrarea principală în Arsenalul Militar, o incintă
mare, încărcată de istorie, înconjurată pe trei părţi de ziduri.
Intrarea era o clădire,cândva foarte impunătoare,a fostei Cazărmi
Alexandria, de infanterie, numită aşa după numele domnitorului
Alexandru Ghica, care a construit-o şi unde se afla, în 1977,
sediul Comenduirii Garnizoanei Bucureşti. Pe strada Mihal Vodă, de
pepartea de nord a Arsenalului,se afla o intrare secundară, sub
forma unei porţi impozante, asemănătoare celor de cetate. Prin
zidul înconjurător mai erau atunci şi câteva găuri prin care intram
ca să jucăm fotbal pe „maidanul” din curte sau să improvizăm câte
un „picnic” în partea dinsprestrada Militari, unde crescuseră de
capul lor mai mulţi arbori şi formaseră un fel de pădure.Din
stradă, nu se vedea că ar fi suferit de pe urma cutremurului
clădirile care mai rămăseseră din fostul Arsenal.
-Vă amintiţi de vizita pe care
a făcut-o, anul trecut, la Arsenal ca să vedem locul unde se afla
hala în care şi-a construit Aurel Vlaicu primul său avion? i-am
întrebat eu.
-N-am s-o uit niciodată,
pentru că după acea vizită m-am hotărât să mă înscriu la cercul de
aeromodelism de la Palatul Pionerilor, a menţionat
Dan.
-Nici eu, a intervenit Dana,
pentru că după acea vizită am făcut rost de romanul „Măiestoraşul
Aurel, ucenicul lui Dumnezeu”, de Victor Ion Popa pe care l-am
citit pe nerăsuflate împreună cu Dan. De fapt, de la această carte
i se trage lui Dan pasiunea pentru aeromodelism şi
aviaţie.
-Aşa e, a mărturisit Dan.
Vlaicu a devenit idolul meu.
Ce mi-ar fi plăcut să spună Dana e că atunci, stând unul
lângă altul la prelegerea pe care ne-a ţinut-o profesorul nostru de
istorie, am luat-o, pe şest, pentru prima oară, de mână, iar ea nu
numai că nu şi-a retras-o, ci mi-a şi strâns-o pe a mea. A fost
momentul zero al prieteniei noastre, sau, mai bine zis, al unei
altfel de prietenii decât cea de până atunci. I-am aruncat o
privire întrebătoare, iar ea mi-a zâmbit, semn că eram pe aceeaşi
lungime de undă..
La începuturile lui, în Arsenal se aflau: o cazarmă
pentru 400 de soldaţi, şcoală de artificieri, depozit de arme,
ateliere de pirotehnie, ateliere de sculărie.El a avut un rol
însemnat în susţinerea cu tehnică de luptă şi muniţiia armatei
române în războaielor pe care le-a purtat ţara noastră după
construirea lui. În atelierele lui s-a turnat şi coroana din oţelcu
care a fost încoronat, la Alba Iulia, regele Ferdinand. Comuniştii
au transformat o parte din el în închisoare de deţinuţi
politici.
În faţa Arsenalului, la intersecţia străzii Fonteriei cu
Uranus, se afla Monumentul Eroilor Pompieri. Nu păţise
nimic:„Victoria înaripată” era în picioare, ţinea în continuare
trâmbiţa în mână şi continua să-l sprijine pe pompierul rănit.
Monumentul amintea de confruntarea armată a pompierilor
bucureşteni, conduşi de căpitanul Zăgănescu, cu turcii, care
veniseră să înăbuşe Revoluţia de la 1848, din Ţara Românească.
Cazarma lor era pe acest deal, care a fost sfinţit cu sângele
lor.
Şi mai jos, pe partea dreaptă, în unghiul format de
Uranus cu Mihai Vodă, era Şcoala Generală nr. 124, şcoala noastră,
numită şi Romanescu. Se spune că ar fi fost ctitorită de actriţa
Aristizza Romanescu. Era o clădire solidă cu două etaje, a cărei
intrare semăna, în câteva privinţe,cu cea a casei noastre.
Cutremurul nu-i provocase stricăciuni.
Faptulcă mama era profesoară acolo mă apăsa teribil. M-a
obligat să învăţ bine la toate materiile şi să iau note de 9 şi 10,
pe merit, ca să nu să spună despre mine că sunt „pila” ei. Am
reuşit asta cu excepţia limbii române, unde mama nu mă scotea din 7
şi 8, nici atunci când răspundeam perfect la întrebările ei, asta
ca să nu se creadă că mă favorizează.Colegii mei nu mă scoteau din
„Tocilarul”. Până şi Dan şi Dana mă „răsfăţau” uneori cu această
poreclă. Bunicii îi era milă de mine că eram poreclit astfel dar
îmi repeta că sunt la vârsta când se formează cultura generală şi
că o să-mi prindă bine să ştiu de toate. A avut
dreptate.
Dincolo de şcoala noastră şi dincolo de strada
Arhivelor, pe aceeaşi parte era Mănăstirea Mihai Vodă, unul dintre
simbolurile Bucureştiului, ctitorie, aşa cum am mai spus,din
secolul XVI, a lui Mihai Viteazul. Arăta ca o cetate, deşi nu era
înconjurată de ziduri, ci de clădiri care le ţineau locul. Era
aşezată pe o colină nu prea înaltă, motiv pentru care i se spunea
şi Acropolele Bucureştilor. În secolul al XVIII-lea, aici şi-au
stabilit, pe rând, curtea trei domnitori, iar la începutul
secolului XX, s-a construit Palatul Arhivelor Naţionale.În 1821,
Tudor Vladimirescu şi-a făcut tabără acolo. Am intrat în curtea
mănăstiri cuprins de un fel de pioşenie, aşa cum mi se întâmpla de
fiecare dată când ştiam că păşesc, la propriu,pe urmele unor
personalităţi istorice, culturale sau religioase. Biserica,
clopotniţa,fostele chilii ale călugărilor, casele domneşti şi
palatul arhivelor, erau toate neclintite şi
nevătămate.
Bunica o iubea nespus de mult această construcţie,
pentru că era spectaculoasă, frumoasă şi profund românească.În
camera ei, pe unul din pereţi, era o reproducere a gravurii lui
W.Watts, înfăţişând Mănăstirea şi Podul Izvor, aşa cum arătau ele
în secolul XVIII. Nici atunciea nu avea ziduri. Mihai Viteazul era
eroul ei preferat. Spunea despre el că „avea multă minte, vână de
mare conducător, spirit războinic şi inimă vitează”.
Ajunşi pe Splai, am aflat de la oameni că Institutul de
Chimie, aflat pe Chei, lângă Podul Haşdeu, e la pământ. Noi ne-am
văzut de drum. Am trecut Podul Izvor peste Dâmboviţa, acolo de unde
începea strada Uranus şi cartierul nostru, şi am ajuns, mergândpe
strada Schitu Măgureanu şi bulevardul 6 Martie,în centrul
Bucureştiului. Împreună cu noi se îndrepta multă lume întra
acolo.Mie îmi era frică de ce-o să văd, ajunsla locul „crimei”, dar
nu puteam rezista curiozităţii. Cred că aceleaşi sentimente le
încercau prietenii mei şi toţi ceilalţi care mărşăluiau împreună cu
noi, în aceeaşi direcţie. Ajunşi la destinaţie,am dat peste un
adevărat dezastru: blocuri avariate sau dărâmate, câteva cadavre pe
trotuare şi o mulţime de oameni în jurul lor, dintre care unii
plângeau se văietau sau blestemau.Civili şi militari dădeau la
parte dărâmăturile,cu mâinile goale sau cu câteva utilaje care
apucaseră să ajungă acolo, ca să scoată de sub
elesupravieţuitori.Căzuseră blocurile Casata, Continental, Scala,
Dunărea, Colonade, Nestor. Se rosteau deja numele unor
personalităţi culturale moarte în cutremur: Toma Caragiu, Alexandru
Bocăneţ, Doina Badea etc. Era multă jale! Fără să ne dăm seama, am
fost cuprinşi şi noi de ea. Mie îmi dăduseră
lacrimile.
La blocul Dunărea, am dat peste Nicolae şi Elena
Ceauşescu , înconjuraţi de o suită numeroasă De la aeroport
veniseră direct în zonele afectate de cutremur. Nu-i mai văzusem
niciodată în carne şi oase. El arăta bine, rotofei la faţă, cu
pălărie, fular de mătase şi un palton elegant, ea, cu o năframă pe
cap, arăta ca o femeie de serviciu. Amândoi erau mai scunzi decât
mi-i imaginasem eu. Ceauşescu da indicaţii, pe care cei din suita
sa şi le notau conştiincioşi. Am dat din coate ca să ajung cât mai
aproape de el şi să aud ce spune.Un bărbat, cu lacrimi în ochi, i-a
cerut să aducă cât mai mulţi militari şi utilaje acolo, că sub
dărâmături sunt soţia şi copiii săi; o femeie trăgea de el şi l-a
întrebat unde o să doarmă ea la noapte, că a rămas fără acoperiş
deasupra capului; o alta i s-a plâns că la nu ştiu care bloc se
îndepărta molozul cu buldozerele fără să se caute supravieţuitori.
El, ca să-i liniştească, dădea imediat dispoziţii în consecinţă, pe
care Ion Dincă, primarul capitalei, şi le nota sau le transmitea
imediat mai departe.
Forţele de ordine care îl înconjurau pe şeful statului,
se străduiau din răsputeri să ţină lumea la distanţă. Un bărbat, cu
o figură de buldog, m-a luat de guler, m-a „extras” din
proximitatea lui Ceauşescu, spunându-mi, printre
dinţi:
-Tu ce mama dracului cauţi pe
aici? Du-te acasă!
I-am reîntâlnit pe Dan şi pe Dana şi după ce am trecut
complet în revistă dezastrul, ne-am întors acasă.
Pe 10 martie, „Scânteia”, oficiosul partidului comunist,
a publicat bilanţul distrugerilor şi victimelor provocate de
cutremur: 20.000 de locuinţe prăbuşite, 7000 de familii rămase fără
adăpost, 195 de întreprinderi industriale avariate, 1387 de morţi,
10.396 de răniţi;oraşul Zimnicea a fost complet pus la pământ. După
Zmnicea, Bucureştiul a fost cel mai rău lovit de cutremur: căzuseră
33 de blocuri şi la foarte multe case se produseră stricăciuni. În
cartierul Uranus,a fost avariat un bloc de pe strada Apolodor,
Sinagoga de strada Antim şialte câteva case de pe aceeaşi stradă.
Oricum, raportate la mărimea cartierului,distrugerile erau foarte
mici faţă de cele care au avut loc în restul Bucureştiului.
Rezistenţa mai mare la cutremur a dealului de aici, s-a adeverit
încă odată.
În fiecare zi din cele care au urmat, au avut loc
şedinţe ale Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al
partidului Comunist Român, în care se analiza cum decurg operaţiile
de salvare a oamenilor, de punere la adăpost a celor rămaşi fără
locuinţe, de acordare de ajutoare şi de îndepărtare a urmelor
cutremurului şi se dădeau noi sarcini celor responsabili cu aceste
operaţii. Nu se poate spune că n-au făcut aproape tot ce se putea
faceîn direcţiile de mai sus.
În ziua de 23 martie,a avut loc o şedinţă de lucru a
Comitetului Central al Partidului Comunist pe tema: „reconstrucţia,
sistematizarea şi modernizarea Capitalei”, constând în edificarea
unui nou centru politic şi administrativ, reconstrucţia unor artere
de circulaţie, realizarea unui număr de edificii social culturale
şi monumente de artă. Lucrările trebuiausă înceapă în anul 1978 şi
să se încheie în 1984.Acesta a fost începutul dezastrului pentru
cartierul Uranus.
