Anul acesta mi-am propus sa vad Romania de sus, din cele mai mari inaltimi. Ma intrebam cum s-o vedea? Anul trecut vazusem de pe Varful Omu o parte din Romania si …. ce bine m-am simtit. Am vazut pentru prima data si deocamdata unica oara, muntii Piatra Craiului mai putin pitoresti, ca sa nu spun mici.

Da, anul acesta m-am gandit... nu doar eu, ci impreuna cu persoane dragi mie, sa ne urcam pe 10 cele mai inalte varfuri montane din Romania. Am stabilit sa luam ca top ce este scris pe wikipedia, pentru ca altfel nu ne-am mai fi hotarat niciodata care este ordinea. Avem astfel in ordinea de pe “tricou”: V. Moldoveanu (2544m), V. Negoiu (2535m), V. Vistea Mare (2527m), V. Parangul Mare (2519m), V. Lespezi (2517m), V. Cornul Caltunului (2510m), V. Peleaga (2509m), V. Papusa (2508m), V. Vanatoarea lui Buteanu ( 2507m), V. Hartopul Darei (2506m).

Sa facem trasee pe 10 cele mai inalte varfuri din Romania... o nebunie, mi-am spus, dar de ce nu. Aveam inima cat un puric, dar si o naivitate crunta cand am facut acest plan. A venit primavara... incepea sa treaca primavara… Vremea nu era neaparat propice drumetiilor la munte, insa deja am inceput sa ne documentam despre trasee... care este cel mai bun, cel mai scurt, cel mai accesibil. Am uitat sa spun ca ne-am propus sa facem aceste trasee in weekend-uri, nu in concediu. Vine si ideea ca ar trebui sa facem intai "incalzirea", adica niste trasee mai scurte sa ne obisnuim cu muntele, sa ne antrenam organismul, sa vedem ce echipamente ne lipsesc. Buuuuna idee.
Muntele iti ofera multa satisfactie si implinire, insa si multe lectii. Prima lectie a fost pe Piatra Mare: perseverenta este cea care te duce mai departe. Au urmat si altele ...

Dupa antrenamente pe Piatra Mare, Ciucas, Leaota ne-am gandit ca se face vara si ca ar trebui sa incepem "the project". Varful Hartopul Darei este al 10-lea in top si trebuia sa incepem cu acesta. Traseul catre el insa este destul de lung; documentarea despre traseu insuficienta, asa ca am hotarat sa incepem cu ceva mai accesibil: Varful Vanatoarea lui Buteanu. Zis si facut. Intr-o dimineata de sambata, cand vremea se anunta buna, am plecat tinta spre Balea Lac. Pandisem de ceva vreme acest moment pentru a merge acolo. Se pare ca anul acesta vremea nu prea tine cu montaniarzii de weekend. Asa ca, gasca facuta, mergem tinta in Fagaras cu gand sa escaladam primul nostru varf din top.

La Bucuresti era soare si se anunta o zi frumoasa ... la Balea frig si ceata. Ne dam jos din masina, punem zgribuliti tot ce aveam haine in rucsac pe noi si mergem agale spre inceputul traseului. Voi face o pauza pentru unele precizari suplimentare: eu nu sunt prietena cu ploaia, cu furtuna sau cu ceata. Ploaia nu imi place, furtuna ma sperie, iar ceata pe munte ma ingrozeste. Asadar, totul era perfect pentru a NU merge pe traseu. Am zabovit la cabana, am mancat, am baut un ceai ... ne-am amuzat cum, pe un petec de zapada, niste oameni se dadeau cu skiurile pe aceasta ceata deasa. Mai bem un ceai ... timpul trecea si ceata tot acolo, insa la un moment dat, parca dadea semne ca ne va parasi.

Iesim din cabana si pornim agale pe traseu. "Mergem cat ma tine pe mine" zic eu, veriga slaba din grup. Si incet, incet, urcam pe traseul marcat cu triunghi albastru. Ceata mai pleca si ne prezenta superba imagine asupra lacului, mai venea si ne acoperea toata panorama ... si ce panorama era ... Astfel incet, incet, depasim zona de plimbare usoara si ajungem intr-o zona mai abrupta. La un moment dat incep sa ma folosesc un pic si de maini la urcare si ma gandesc cu temere la intoarcere, daca ma vor tine picioarele sa nu alunec pe acolo. Incet, incet ajungem in saua Caprei, dupa aproximativ 40 de minute... victorie. O ceata laptoasa ne ascundea orice urma de lac, de munte, de orice, asa ca ne vedem de traseu spre varful mult sperat. Incepe un nou urcus, pe cararea din partea stanga, pe traseul avand cruce albastra de aceasta data. Traseul incepe un pic pieptis dupa care, o buna bucata de vreme, pe curba de nivel. Aceasta carare traverseaza tot versantul sudic al varfului Vaiuga. Din cand in cand, ceata se dadea la o parte si ne arata lacul Capra cum tremura linistit in josul caldarii glaciare. Ceata persevera sa ne inconjoare din timp in timp si sa ne ascunda privirii privelistea din jur. Eu eram cu inima cat un purec, pentru ca ma luptam cu mine sa merg mai departe pe acea curba de nivel, care era o carare, marginita in stanga de muntele care urca abrupt, acoperit de iarba si in dreapta continuraea muntelui care cobora destul de abrupt spre lac; pe alocuri mai erau si zone cu pietris.

M-am luptat mult cu mine pe acel traseu. La un moment dat, vad in fata ca traseul se continua pe marginea haului din stanga, haul fiind valea Vaiugii, care de aici de sus parea inaccesibila, dar este doar perspectiva de vina. M-am oprit pentru o secunda probabil, am inghitit in sec si mi-am spus ca asta este, pe acolo trebuie sa continui. Nu va inchipuiti ca era cu adevarat periculos, nu era nimic riscant, totul era in mintea mea aproape terorizata de inaltimi. Trebuia doar sa fiu foarte atenta.

Pe traseu erau multe persoane, la un moment dat cararuia era plina. M-a bucurat acest lucru si mi-a dat putere: atatea alte persoane fac acest traseu, trebuie sa fac si eu. Asa ca mergem mai departe, nu stiu ce privire aveam si daca partenerii de tura si-au dat seama de temerile pe care le aveam eu. Ceata ne insotea inca. La un moment dat ajungem intr-un loc unde semnul de traseu se oprea pe niste stanci care in partea stanga se continuau cu o "trecatoare" in care trebuia sa cobori maxim 2m si la urcare erau 3-4 m. Am ignorat acesta portita si am cautat continuarea traseului in alta parte, dar nu am gasit nimic. Se pare ca traseul continua prin aceasta poarta. Tot drumul nu am facut decat sa ma lupt cu mine, sa pot merge mai departe. Ma pregatisem psihic sa merg pe ceata, sa merg pe carari marginite de abrupturi si de haurii, dar cand am vazut catarare am refuzat sa continui. Am compromis acea tura refuzand sa merg mai departe. Am simtit ca era prea mult pentru mine. Ceilalti au mers mai departe. M-am uitat cum continua, insa am refuzat sa ma uit cum incep ei traversarea portitei. Ne-am intors pe acelasi drum spre saua Caprei. Zburam, frica trecuse, scapasem de o mare grija si nu regretam decizia luata de a nu continua traseul. Am urcat apoi pe varful din dreapta seii Caprei (cum urci de la Balea Lac), adica la 2417m, pe Iezerul Caprei. Traseul este scurt, dar destul de solicitant, pentru ca urci continuu. In total, urcusul il faci in aproximativ 20 minute daca intri in ritm si continui constant. Acolo sus, ceata deja s-a retras si ni s-au aratat in toata splendoarea lor Muntii Fagaras. Intr-o parte se vedeau V. Lespezi, Cornul Caltunului si Negoiu unde erau multi oameni, in celalta parte Vanatoarea lui Buteanu si multe alte varfuri pe care nu le cunosc, iar in zare am recunoscut trapezul de neconfundat Vistea - Moldoveanu. Frumusetea peisajului si senzatia pe care o ai acolo sus sunt unice, iar cuvintele mele nu pot descrie senzatia pe care ti-o ofera privelistea ce se intinde in fata cand esti acolo sus.

Nu am regretat nici o clipa decizia luata de a nu continua traseul spre varf. Pe munte este bine sa stii cand sa te opresti. Se pune problema mereu de depasirea limitelor, dar cred ca este vorba de limitele pe care consideri ca poti sa le depasesti. Pe cele pe care nu esti pregatit sa le depasesti este bine sa nu le incerci.

M-am reintors pe acest traseu dupa o luna, dupa ce frumosul Retezat m-a fermecat si mi-a aratat ca limita mea nu era acolo unde o stiam eu, ci mai departe. Dupa traseul din Muntii Retezat am simtit ca sunt pregatita sa ma intorc si sa fac traseul spre Varful Vanatoarea lui Buteanu... si asa a fost. Am facut traseul Balea Lac pana in varf intr-o ora si 20 minute. E drept ca mi-a fost teama cand sa trec portita, insa m-am concentrat si am facut ceea ce trebuia. Mi-a fost frica in continuu pana m-am intors pe pamant sigur. Probabil voi mai merge pe acel varf, deoarece si a doua oara ceata ne-a insotit si nu ne-a eliberat vederii decat partea dinspre Transfagarasan, cealalta parte ramanand un mister.

Lectia invatata aici a fost: limitele sunt facute sa fie depasite cand simti ca esti pregatit sa le depasesti, fara a-ti lasa urme.

Am citit un pic si despre numele acestui varf de munte si se spune ca aceste culmi nu au capatat numele actuale de multa vreme. Numele varfurilor au fost date dupa ciobanii care luasera fiecare teritoriu pentru pasunatul oilor. Se spune ca numele initial al acestui varf este Vanatarea lui Buteanu, Buteanu fiind numele ciobanului care isi pasuna oile in aceasta zona, iar vanatare reprezentand o denumire veche a unor stanci inalte, de culoare vinetie sau o descriere a unei pasuni cu pietre, nu prea potrivite pentru pasunatul oilor, dar, cum aceste pietre vinetii contin si sare, acestea prezentau interes pentru oieri. Numele de vanatoare apare in documente abia de la 1954 si se presupune ca s-a modificat datorita pierderii semnificatiei originale si a comoditatii celor care au cartografiat zona.

Romania este frumoasa de la inaltime, va invit si pe voi sa o vedeti.