Roibul lui Sigurd© Daniel Onaca

Verde se-ntinde câmpul unde aleargă roibii.

Sigurd fugări herghelia înspre heleșteu, silindu-i

să sară peste ferigile dese, să intre în apa adâncă.

A făcut întocmai precum îl sfătuise bătrânul

ieșit în cale chiar în acea dimineață;

moșul cu barba zbârlită și pălăria ca a lui Odin.

– Încotro ți-e drumul, flăcău? îl întrebase bătrânul.

Dacă acela care-l iscodise fusese chiar zeul,

știa el ținta dumului său; ba cunoștea

chiar și tâlcul îndemnului:

“Alege-ți, tu singur, unul din herghelie.”

Mirarea regelui Halfrek n-a fost măruntă,

când fiul său vitreg veni să-i ceară un cal.

Nici nu băgase de seamă,

cum trecuseră anii. Mai ieri se hârjonea băietanul

cu frații săi ori cu tovarășii de joacă

se-ntrecea la trântă. Acum…

era bărbat în lege, vrednic să poarte sabie!

De pe mal, Sigurd privește bidivii

cum se-afundă în apa heleșteului: până la glezne,

pân’ la genunchi… la burtă… pân’ la coamă…

până la unul. Da! Unul

singur izbutește să urce pe malul de dincolo.

Acela avea să fie calul său!

Un cal ce desfide și focul și apa;

la fel ca Sleipner ori ca Pegasus îl va purta

spre Bifrons, prin lumi cercetate doar de poeți,

s’-asculte zvonuri nemaiauzite.

Grane i-a pus el numele celui ce avea să-l ducă

prin lumea vămuită de barbari.

Poate că el fusese cel chemat s-o răscumpere,

mântuindu-se pe sine întâi,

prin sfidarea aruncată dragonulul Fafner.