Moartea lui Knut © Daniel Onaca

Într-o zi cu arșiță mare, vikingii pe coasta Angliei

se răcoreau scăldându-se între corăbiile trase la mal.

Zarvă mare. Harald și Knut, căpeteniile danilor,

se alăturară și ei chervaitului. O ploaie

de săgeți se abătu atunci, din senin, asupra lor.

Oștenii regelui localnic năvăliseră pe țărm!

O săgeată îl nimeri chiar pe Knut, fiul regelui Gorm.

Revenit în Jutlanda, Harald n-a cutezat

să-i dezvăluie tatălui vestea morții mezinului.

Asta din cauza unei vechi juruințe a regelui Gorm,

care spusese odată că, dacă cineva îi va vesti

moartea lui Knut, pe loc va muri și acela.

Mult a plâns Thyra, regina mamă, aflând trista veste…

Apoi cugetă, cum ar fi fost bine

să i-o împărtășească iubitului ei soț.

Femeia îmbrăcă pereții sălii de ospețe cu țesături cernite.

Când regele s-a așezat la masă, se lăsă liniște mare.

– De ce tac toți? întrebă Gorm. Aveți vreo veste rea?

– Stăpâne, a spus atunci regina, ai avut odată doi porumbei:

unul alb și unul gri. Cel alb fu nimicit de șoimi, departe

în pustie; cel gri s-a întors și de-acum a lui e grija

ca vânatul să nu lipsească de pe masa ta.

Regele Gorm a înțeles ce se-ascundea sub vălul acelor vorbe.

– Iată cum se năruie vestitul neam al Daniei, zise el, căci

mort e Knut, iubitul meu fiu.

– Adevărate sunt vorbele tale, i-a răspuns regina.

În acea clipă toți curtenii îi întăriră spusele. Nefericitul tată,

retras în odaia lui, căzu la pat pentru totdeauna.

Vreme de o sută de ani încheiați a viețuit regele Gorm.

Peste trupul lui fu ridicată o movilă de pietre,

așa după cum era obiceiul vechilor vikingi.