3. Blestemul lui Sigrun © Daniel Onaca

La fel cum aheii tăbărâseră cândva asupra Troiei

(din pricina unei femei, se spune), așa făcură

și războinicii lui Helge

ce nu se putu împăca cu gândul despărțirii

de Sigrun. Cei doi se plăcură

de cum s-au văzut, dar tatăl fetei, Hogne,

regele Austerlandului,

o promisese lui Hödbråd,

fiul regelui din regatul vecin.

Între oștirile celor doi se încinse o bătălie

vrednică de pana vechilor rapsozi.

Helge își dobândi aleasa. Sigrun i-a dăruit mulți fii,

înainte de-a fi străpuns cu sulița lui Dag

(fiul dușmanului răpus de el cu ani în urmă).

Cuprins de remușcări, ucigașul merse la stăpâna sa,

recunoscându-și vina.

– Vai, ție, răspunse sărmana văduvă, fie ca

roibul să nu te mai poarte la vânătoare,

vântul să se înmoaie, când urci pe corabie;

menirile lui Arghezi ajungă-te, iar

sulița ta să nu facă nici bine nici rău nimănui;

codrul des să-ți fie de-acum locuință

și să te hrănești doar cu hoituri.

Sigrun îl așeză pe Helge în mormântul

săpat chiar de ea, în inima unei coline.

Mai târziu, o slujnică îl văzu odată,

noaptea, în preajma acelei movile.

Sigrun s-a dus degrabă acolo: țurțuri de gheață

îi atârnau din barbă, fruntea

mânjită de sânge, obrajii uzi de lacrimi.

O noapte întreagă au stat împreună.

În zori Helge se-’ntoarse la locul său

din Valhalla.