Pe la începutul anilor ’90, se dezbătea la modul aprins
– dezbaterea a redevenit, recent, de actualitate – despre doctrina
liberală în contextul unei posibile resuscitări a României. Cei
care s-au exprimat atunci în favoarea unui liberalism autentic nu
au fost puțini, dar voi face referire aici la doi dintre ei, anume
la Virgil Nemoianu și la mai tânărul său confrate într-ale
scrisului, Caius Dobrescu. În rândurile de mai jos, mă voi referi
în mod special la Virgil Nemoianu.
Cunoscut îndeosebi ca un abil teoretician al
literaturii, Nemoianu se dovedește și un fin teoretician al
politicii, lucru confirmat cu prisosință de eseurile sale
răspândite prin diverse publicații și reunite în volumul România
și liberalismele ei (Editura Fundației Culturale Române,
București, 2000). Liberal convins, Virgil Nemoianu pledează pentru
o bună cunoaștere a tradiției liberale, tradiție bazată, în ciuda a
ceea ce se crede, pe o etică tare. Nemoianu observă în mod just, în
studiul Umanismul cultural și mecanismele tiraniei din
volumul citat mai sus, că, în România de după 1989, a avut loc nu
numai o recuperare a valorilor interbelice, ci și o glorificare a
acestora, adică s-a produs o recuperare necritică. Nu se poate
construi, crede eseistul nostru, și aici îi dau dreptate, o
democrație autentică pornind de la intelectualii interbelici, mulți
dintre ei niște campioni ai negării istoriei, de unde și deruta lor
politică. De altfel, într-o tradiție democratică autentică, adaugă
acesta, ar trebui să avem o confruntare onestă între doctrinele
liberal-democrată, social-democrată și creștin-democrată, doctrine
vitale într-o societate normală.
Continuarea textului aici, pe Literomania nr.
22
.jpg)
