LINIŞTEA
IERBII
Aflat între poezie şi grafică,
Werner Lutz, este o voce distinctă în literatura elveţiană,
discret, sensibil, abordează poezia cu dragoste, desenând pentru
noi clipele de har, care ne despart de lume şi ne apropie de lumina
râului, de intimitatea eternităţii.Născut în anul
1930, poetul nu s-a remarcat prin numeroase volume, dar s-a
descoperit ca artist.

Volumul de versuri Liniştea
ierbii, apărut la BIBLEOTECA REVISTEI FAMILIA, ORADEA, 1999, în
traducerea lui Radu Ţuculescu, ne relevă poezia ca pe un tablou în
vreme, e semnul căderii în pacea divină, e semnul refuzului
putreziciunii, acceptarea vieţii adevărate, a verdelui, a
clorofilei, a esenţelor.
„Cât de uşor mi-e bagajul/
probabil/ pot ajunge mai departe/ decât am crezut/ poate dincolo de
mine /”, iată modelul călătoriei umane, depăşire fiinţei proprii,
depăşirea destinului impus de
vremuri.
Prezenţa vieţii, culoarea
ei discretă, freamătul nevăzut al inimii, sunt impulsuri spre
nemurire : „Uneori/ umbrele zac/ aproape unele de altele/ precum
perechile îndrăgostiţilor/ când târziu/ te întorci acasă/ şi-ţi
spui/ că ai uitat/ să trăieşti./
“
Sunt versuri care nu au
nimic strident, dar vorbesc cu putere prin sensibilitate şi lirism:
„Să visezi urme”, „iubirea se explică singură”, „neputinţa poartă
numele tău”, „ploaia încătuşată de melodia sa”, „să te întinzi
lângă propria cenuşă”, „a auzi despre transparenţa unui cerc”,
„noaptea încep oglinzile să respire”, „în spatele somnului
moartea”, „a fi zgomotos şi neînsemnat”, „mă botez pământ care
cunoaşte” etc. Toate definesc poetul şi
poezia, liniştea ierbii este o lecţie dată celor care trăiesc
experienţe stridente în literatură şi artă, o lecţie despre cum
poţi rezista propriei căderi, într-o seară de
toamnă...
La poetul Werner Lutz poţi
afla drumul spre mare, spre munte, spre tine, refuzul ţipătului
este descoperirea artei ca trăire în sine,
firească...
Constantin
Stancu