Omnium, romanul de debut al geneticianului Florin Stanciu, se lansează joi la Cărturești Verona Un nou debut românesc de excepție în
Hector și târfa Căpitane, iartă-mă că l-am mâncat pe Henderson Întâmplarea asta s-a petrecut undeva în Spaţiu, unde liniştea este absolutã şi unde rareori se întâmplã ceva. De aceea, este cu atât mai ciudat cã ea a devenit o istorie pe care azi poate oricine sã o cunoascã. Jos, în oraşe, în pãduri, pe mãri sau în adâncurile lor, pe întinsele stepe, totul este posibil. Totul este posibil la Cape Canaveral şi aproape nimic nu devine poveste. Pe 7th Street, în oraşul Chicago, totul este posibil şi cu atât mai mult în cartierul portorican, unde James, fratele meu care are şapte tatuaje pe braţul stâng, se joacã senin cu propria lui murdãrie. Nimeni nu face o poveste din asta, acolo jos. Pentru cã un milion de tipi, dintre care James cunoaşte o grãmadã, privesc spre stelele de unde aşteaptã un semn: sunt psihopaţii care îşi rod creioanele Mountain & Yard. Eu îl vãd uneori pe James, de sus, din navetã. Din liniştea aceasta pe care monitoarele o înregistreazã sub forma unor dungi înt
Capitolul şase: 20.30 “Ochiul dracului”, barul în care am intrat plini de zăpadă Doru Banţu şi cu mine (dacă, ocupaţi cum sunteţi, mai ţineţi minte secvenţa din holul Spitalului de urgenţă), era aproape gol la ora aceea destul de târzie. Nu era deloc ceva obişnuit pentru o seară de sâmbăta, dar cât de multe fenomene inexplicabile nu se petrec în această istorie! Cum ar fi şi calitatea muzicii cu armonii din Vivaldi susurând în surdină sub luminile estompate, difuze... Mă gândesc dacă nu cumva metafora, pe care atât de anevoios începusem să o ţes din firele unor idei încă insuficient conturate, nu îşi câştigase deja o oarecare autonomie. Dacă logica şchioapă a realităţii nu se ridicase deja pe vârfuri şi nu valsa acum sub spoturile fermecate ale reflectoarelor, transformând praful înecăcios al scenei într-o ceaţă aromată, hipnotică, încărcată de substanţele din care îşi durează poeţii mirabilele lor deliruri. La bară, o femeie aproape goală (purta, totuşi, un şorţ de bucătărie... mi
Hector și târfa Îngerul în gară - Vino cu mine! Numai tu! Şi nu uita sã-ţi iei ciobul... Cei doi copii se strecurarã, printre coteţele cu pãsãri şi stivele de lemne, pânã în dreptul magaziei. - Lasã-mã sã o chem şi pe soru-mea, sã se uite numai o singurã datã. Pe urmã, o sã plece..., se rugã cel mai mic. Era îmbrãcat, direct pe piele, cu o hainã peticitã şi mototolitã, destul de lungã ca sã îi acopere pantalonii scurţi pânã la genunchi. Celãlalt bãiat, cel cu tricoul de marinar, îl privi încruntat şi câteva clipe pãru cã se gândeşte cu încordare. - Nu se poate, o fatã nu rezistã sã vadã aşa ceva... - Atunci, o sã mã spunã, se resemnã cel dintâi. E tare pârâcioasã. (De sus, din cer, din carlinga avionului, se vedea ca în palmã linia feratã şerpuind printre dealurile verzi, uneori albãstrii sau roşii, alteori metalizate, argintii. Trenul abia se mişca, ridicând nori de fum, trecând peste poduri sau prin tunele de jucãrie. Atunci, şuiera. Un abur alb se risipea printre arborii nem
Hector și târfa Recviem - Hei, mã auzi?, clipeşte dacã mã auzi, striga doctorul şi zdrãngãnea cu un bisturiu sau cu o foarfecã în mãsuţa de sticlã, respirã dacã mã auzi, dar eu nu auzeam, simţeam doar o rãcealã, o umbrã aşezatã deasupra mea, o umbrã statornicã, poate veşnicã, mi-am spus, sau, mai degrabã, o patã albã, îngheţatã, reflectatã intermitent de nenumãratele recipiente din oţel inoxidabil, focalizatã, imaginea, pe trupul meu gol, întins pe masa de operaţie, şi nu puteam clipi şi nu puteam respira şi mã scufundam în mirare şi spaimã. Cãci nu el vorbea, nu gura lui femeiascã, moale, striga la mine, cuvintele veneau din chiar acea mãsuţã de sticlã, odatã cu zdrãngãnitul insuportabil, dureros, al instrumentului lovind ritmic suprafaţa netedã, curatã şi transparentã, şi din chiar senzaţia de rece instalatã în trupul meu întins - anulând prin omniprezenţa ei agresivã bãnuiala cartezianã cã atâta vreme cât cuget încã aş mai fi, pulverizându-mã în masa vibrantã a nenumãratelor
Hector și târfa BALADA LUI ARMANDO Ştia că repetă gesturile domnului Brezoi, în faţa aceluiaşi ghişeu zăbrelit, împodobit cu o perdea de tifon murdară şi parcă umedă, jilăvită de sudoarea aşteptării, afumată şi udă - deci, jegoasă chiar, plină de nedescifrate mesaje brodate în marginea rareori atinsă de degetele cu inele de tablă, ca nişte articulaţii mecanice, ale casierei prudente, smiorcăite, difuze în penumbra încăperii, nealcătuită decât sub forma micuţei gheare invizibile, şi numai în funcţie de orarul rarefiat, anunţat gâjâit în megafoane, ca un apendice al "Mersului trenurilor pe teritoriul Republicii România, de la 21 Mai 1995, la 20 Mai 1996" şi, uneori, sub forma unui piept foarte moale, lipit, practic, de feronerie, încercând să evadeze - să zboare? să plutească doar? -, dar împiedicat de cartonul gălbui înfipt cu boldul în jerseul de lână al banalităţii acestei imagini deprimante pe care i-o oferea, din când în când, umanitatea şi, cu toate astea, numă
Hector și târfa Conversația Ah, câtã rãbdare a avut sã o ţinã ascunsã de luni pânã sâmbatã, sã o protejeze de privirile lor curioase, pãstrând-o numai pentru sine cu gelozie, sã suporte în continuare glumele lor nesãrate, mereu aceleaşi, sã accepte cu o din ce în ce mai bizarã umilinţã cã este doar un prãpãdit, un om de nimic, doar era singurul dintre ei care încãleca în fiecare dimineaţã acelaşi pegas ruginit şi fãrã apãrãtori la roţi, semn clar de inferioritate, de decãdere socialã, parcã îi fãcea plãcere sã treacã drept un declasat, drept un paria, în timp ce, de fapt, el jubila în tainã pentru cã în fiecare searã aprindea felinarul şi se ducea sã se mai uite încã o datã. Adicã, în afarã de joi, când a rãmas la fabricã de serviciu la telefon. Paznicul, un bonom, l-a invitat sã serveascã nişte ţuicã şi un mizilic, era un moment foarte bun sã se cunoascã bine, sã se apropie între ei, deci n-avea cum sã refuze o invitaţie simplã şi promiţãtoare, mai ales cã era, deşi încerca sã
Hector și târfa Ceața Când maşina pãrãsi autostrada şi coti pe drumul lat cât o carte poştalã care coboarã spre paradisul îndoielnic al litoralului, copilul se trezi şi începu sã-şi frece ochii cu palmele. "Mergem sã vedem lacurile şi mergem sã pescuim şi mergem sã înotãm pânã dincolo de geamanduri, nu-i aşa?", întrebã copilul şi se aplecã peste speteaza canapelei din faţã. Aşa a început istoria asta şi la o parte din cele ce urmeazã am asistat ca martor întâmplãtor iar pe unele dintre aceste fapte le-am dedus din povestirea auzitã, în chiar seara aceleiaşi zile, pe când îmi luam cina la restaurantul Ocheanul şi copilul întreba, curios, "Ce înseamnã numai şi numai o iluzie?" S-ar putea sã nu fie nici o legãturã între cele ce urmeazã, dupã cum, la fel de bine, s-ar putea sã fie. S-ar putea sã nu fi reţinut toate amãnuntele corect, adeseori îmi scapã tocmai acele lucruri care, la sfârşit, se dovedesc a fi fost esenţiale. S-ar mai putea, de asemenea, ca unele dintre cuvintele rostite de
What a great adventure and what courage and stamina you'd need to enterprise such a journey in the harsh and beautiful landscape of Mongolia. Tim Severn and his friend Paul have it all. They have the physical strength to endure riding an extremely long distance, crossing Mongolia from one end to the other (the Silk Road), they also have the stomach to eat 99% of the time only boiled mutton and mare's milk. Most importantly they have the mental strength to put up with one of the most incompetent and arrogant expedition organizer that Mongolia ever had, Ariunbold. "In search of Genghis Han" is not only a travel book, but it is also a great adventure which happened in the '90, shortly after the fall of the Soviet Union. Mongolia at that time was still captive in the mentality and soviet social instruments like all the other countries that were part of the Russian Soviet block. People with shallow intelligence, but with strong political relations were pro
Dance Trip: Proiecție. Performance. Discuție cu Virginia Negru Marți, 30 mai 2017, de la orele 19.30, la Journey Pub (str. George Enescu,