Sări la conținut
ZTB ZTB.RO

Litere

Litere •

Articol

Capitolul doisprezece: 01.30 Jean-Claude Atkinson, îmbrăcat într-o uniformă purtând semnele unor asalturi şi retrageri succesive, o uniformă fără patrie sau pur şi simplu piemonteză, care ar putea sugera, cu puţină imaginaţie, încheierea dezastruoasă a primului război mondial, pilotează un bimotor cu aripi de pânză şi vorbeşte la telefonul mobil. Sub el, în întunericul relativ al nopţii polare, punctat de nenumăratele becuri ale lanternelor, farurilor şi proiectoarelor în mişcare browniană, peisajul arctic îşi desfăşoară întreaga splendoare, animat de o forfotă neobişnuită. Corturile cu cele mai ciudate forme şi de cele mai diverse dimensiuni, deasupra cărora flutură drapele naţionale indefinite sau simple cârpe decolorate, par a fi centrele de atracţie pentru sutele de peregrini băştinaşi sau poate de exploratori care străbat pârtiile bătătorite, unii pe jos şi alţii în săniile lor tradiţionale pline cu pachetele cu daruri cumpărate de la tarabele deschise peste tot, în preajma ci

Badica Gabriel 226
Litere •

Articol

Hector și târfa Dumnezeu, vrăbiile și câteva pisici- fabulă în șapte tablouri Primul tablou Bãtrânul povestitor locuieşte într-o casã pierdutã printre ierburi şi arbori şi atât de veche încât, prin acoperişul ei, se poate auzi respiraţia de argint a singurãtãţii divine. E noapte sau aproape noapte şi s-ar putea spune cã un deget transparent deseneazã arabescuri pe oglinzi şi pe geamuri sau semnãtura indescifrabilã a timpurilor confuze. Ce a fost? Ce va fi? - se întreabã bãtrânul, umblând de colo-colo în cãutarea unui lucru mãrunt al cãrui nume vag este ascuns printre celelalte cuvinte. Ar avea nevoie acum de o semnificaţie, de un tâlc, de o frazã, de un final de fabulã, pentru a adormi: o încheiere convingãtoare, înainte ca neliniştea lunarã a pisicilor înfierbântate sã le urce iar pe cornişã. Acolo, ele scriu poveşti pline de viaţã, mãturând praful din lucarne şi jgheaburi, iar Cel de Sus, desigur, le poate citi, îşi spune povestitorul, cu o uşoarã invidie la adresa cozilor lor

Badica Gabriel 226
Litere •

Articol

Capitolul cinci: 20.00 Imaginaţi-vă un birou. Nu este prea greu să faceţi asta, nu-i mare lucru, nu-i aşa? Că, doar, birourile vă sunt familiare ca nişte utere de rezervă, proteguitoare, în care vă ascundeţi de dimineaţa până seara (vă cred că nu aţi vrut să vă naşteţi în această lume!), le populaţi, le încingeţi cu respiraţia voastră obosită până când, într-o bună zi, păşiţi tiptil în eternitate!... Bibliorafturile stivuite într-un colţ, tăbliile lustruite de coatele angajaţilor, mârâitul practicat îndelung - cu straturile lui mâloase, cu semnificaţii arheologice, cu încriptări istorice, înăbuşite -, crăpând pe alocuri tencuiala, pentru a se cuibări, veşnic la pândă... Telefoanele prăfuite, cutiile cu agrafe. Hărţile, plannerele, panourile de afişaj, calendarele cu imagini însorite din continente despre care nu poate afirma nimeni cu siguranţă că sunt reale. Lucruri ambarasante, rele, care vă oprimă. Durerea în şale. Scaunul şubred în cur. Tăbliţa de pe uşa şefului... Aţi dori, pr

Badica Gabriel 212
Litere •

Adio!

Chiar atunci când este dorită, o despărţire descumpăneşte omul. I se pare că i s-a dus echilibrul. (Ileana Vulpescu) Astăzi mi-ai trimis mesaj. Deci nu ai uitat de mine. Şi,

Nedelcu Gheorghita 411
Litere •

Articol

Hector și târfa Lemnul Cred cã mã cunoaşteţi, numele meu este Max. Deşi regizorul mi-a interzis sã folosesc securea, sub pretextul cã ar putea sãri vreo aşchie, cã aş putea rãni pe cineva, de luni în şir o pregãtesc pe ascuns, îi netezesc cu gresia tãişul impecabil, fãrã nici o ştirbiturã, o ung cu vaselinã pentru ca umezeala sã nu atace oţelul sclipitor, apoi o învelesc într-o hainã veche, cu cãptuşeala desfãcutã, o arunc în ladã şi trântesc capacul pe care sunt pictate grosolan scene din vodeviluri, prinţi palizi şi doamne opulente, cerşetori şi femei de stradã, castele, corãbii şi militari cu ţinuta în dezordine şi atât de multe alte tablouri noi sau recuperate din colbul istoriei, aranjez deasupra pledul peticit şi mã aşez peste toate astea cu evidentã şi naturalã mãreţie, mã cuibãresc, mã institui, mã pun, ca pe un tron, maiestuos, cu pipa atârnatã între buzele groase, vineţii, semnificativ arcuite pe mutra mea rotundã, buhãitã, serioasã, exact aşa cum pot fi vãzut în afişele z

Badica Gabriel 227
Litere •

Articol

Capitolul zece: 00.00 Am ajuns până aici destul de uşor, construindu-ne linear, pas după pas, metafora noastră interactivă, iluzia unei aventuri spirituale în care am putea avea fiecare o contribuţie, căci păşim pe banchiza îngheţată fără a ne teme de valurile de zăpadă acoperindu-ne urmele, aşa cum ne lăsăm învăluiţi de cuvintele înşelătoare ale unei legende antice, între reperele ei arhicunoscute şi totuşi încărcate de... de misterul amintirilor... In tot acest timp i-am lăsat poeziei - o fiinţă complexă născută din supa primordială a cuvintelor - şansa de a se exprima autonom faţă de eforturile noastre..., dar asta să fie tot? Şi care este rolul meu, în afara intervenţiilor destul de banale, mai degrabă amuzante, sunt sigură, decât tulburătoare, în măsură să vă trezească spiritul critic, nu însă şi dorinţa de introspecţie, capabile să vă încerce răbdarea, dar nu să vă forţeze limitele propriilor căderi în abisul înspăimântător al eu-lui mutilat de ancora în aparenţă fragilă a

Badica Gabriel 219
Litere •

Teme vechi cu impact actual: Dosoftei și puterea cuvintelor

Dosofei: ca roua ce curge pe munte... Într-o vreme în care Biserica este în criză, un ev în care criza a marcat sisteme sociale, politice sau culturale, Adrian Botez ne prezintă în cartea sa Dosoftei – vestitorul lui Eminescu, carte apărută la Editura Rafet, Râmnicu Sărat-2014 (Director Constantin Marafet), o parte a miracolului românesc, cumva uitat, cumva discret. Două nume: Dosoftei şi Eminescu. Eseul este unul la coliziunea dintre domenii, pendulează între literatură şi teologie sub forţele istoriei. Adrian Botez este un curajos, abordează teme vechi cu impact imediat...

Stancu Constantin 132
Litere •

Articol

Capitolul opt: 22.00 Mă sprijin de umărul lui Doru Banţu. El conduce relaxat prin furtuna de zăpadă, pe şoseaua pustie. Navigă cu ochii spre Steaua Polară, precum un comandant încercat. Îmi aminteşte de Arthur Gordon Pym din cartea „Aventurile lui Gordon Pym”. E o carte pe care v-o recomand cu căldură. Ici-colo, în preajma pubelelor de pe trotuare, se întrezăreşte silueta masivă a câte unui urs polar. Sentimentul de încredere care îmi umple sufletul este dublat de ideea infantilă că, deşi bărcuţa lui e o coajă găurită şi şubredă, o epavă plutind numai datorită unui miracol (nava lui spaţială), pare mai sigură decât trans-oceanicul în care fusesem până nu de mult îmbarcată. Dar ce spun eu aici?... Ce spun?... Luasem o asemenea hotărâre?... Schimbasem deja tabăra sau era doar un fals sentiment?... Ce-ar fi să vă întreb şi pe voi?... Ce credeţi?... Greu de diagnosticat... Nu-i aşa?... În primul rând, habar nu aveam ce va face în continuare expertul în resurse umane. Va dejuca planuril

Badica Gabriel 211
Litere •

Articol

Capitolul trei: 18.30 Maşina lui Doru Banţu, o Dacie sau ceva asemănător, scârţâia din toate încheieturile în viscolul cumplit care bântuia bulevardele pustii ale Bucureştilor. Cândva, chiar dacă autoarea lor nu şi-a propus nicio clipă o meditaţie pe această temă, fiind prea puţin familiarizată cu istoria sinuciderilor colective, poate că rândurile acestea vor sta mărturie a cumplitei erori pe care au făcut-o gulerele albe când s-au retras în automobile ca, odinioară, omul îmblănit în peşteri. Ca elefanţii, înainte de dispariţie, în adâncul de nepătruns al junglei virgine. Ca balenele în apele puţin adânci ale fiordurilor nordice. M-am întrebat întotdeauna dacă gestul lor înseamnă un protest, un refuz al realităţii, devenită brusc prea apăsătoare, sau o acceptare a ei şi a singurei certitudini a mamiferelor nobile şi cu creierul dezvoltat peste măsură: conştiinţa inutilităţii participării la fenomenele care o mistuie, mai degrabă magnetice decât spirituale. Acolo, în peşteri, sub

Badica Gabriel 214
Litere •

Articol

Capitolul doi: 18.00 Maşina misterioasă rula vesel pe bulevardul Timişoara în timp ce luptătorii, la dreapta şi la stânga domnului Lee, îşi scoaseră cagulele şi le împăturiră de-a lungul dungilor regulamentare. Motorul torcea lin şi aroma înecăcioasă de migdale, probabil toxică, emanată de brăduţul roşu atârnat de oglinda retrovizoare, amintea de sărbătorile din anumite ierni de mult trecute, când toţi pionierii curajoşi şi harnici au primit daruri, ceea ce, probabil, îi făcea pe tinerii agenţi să zâmbească nostalgic. Unul dintre ei, cel din stânga, îi scoase domnului Lee cătuşele şi îşi aprinse o ţigare, oferindu-i una şi prizonierului, care îşi freca viguros încheieturile amorţite. -Serviţi, domnule Lee? -Nu, mulţumesc. Foarte efiţient lovituri, răspunse domnul Lee cu o voce voalată şi în cea mai bună limbă română stricată pe care o poţi auzi în pieţele de en-gros, masându-şi umerii şi gâtul uşor tumefiat. Desi intirziat ţinţi minute. Vă rog nu inţelegeţi gresit, eu admirator la

Badica Gabriel 212