Cu ani în urmă, am locuit într-un apartament la etajul trei al unui bloc. Nu cunoșteam aproape pe nimeni dintre vecini, doar șeful de scară și o vecină curioasă, un fel de „cameră de supraveghere” a blocului. Ea știa tot: cine intră, cine iese, cine are musafiri sau cine nu plătește întreținerea la timp. Eu, însă, eram mai mereu pe fugă, rareori aveam timp să observ ce se întâmplă în jurul meu.
Într-o zi rece de noiembrie, stăteam pe balcon, căutând cu privirea două pisici pe care obișnuiam să le hrănesc. Atunci am văzut că pe un scaun din balconul apartamentului din scara alăturată, aflat cu un etaj mai jos, stătea ghemuit un băiețel. Ochii mari, triști și curioși, se ridicaseră o clipă spre mine, iar eu i-am zâmbit, dar el s-a retras repede, ca o umbră speriată.
Am rămas acolo, uitându-mă în tăcere spre balconul lui. Stătea nemișcat, zgribulit, ca și cum frigul nu conta. Cerul se întunecase brusc, iar aerul devenise rece și tăios. M-am întrebat dacă s-a încuiat din greșeală pe