-Vezi și tu? te-am întrebat, dar, pentru tine, oamenii erau la fel, așezați ordonat pe un rând curbat, cu umerii întorși spre fereastră. De fapt, nu cred că ai zărit umerii, nici bărbiile diferite, nici nuanțele de albastru cu alungirile și îngustările lor.

   Doar eu, (de altfel, o ființă a senzorialului), mă agitam fericită, pentru că era prima dată când cunoșteam ceva cu ochii sufletului. Nimeni nu mă învățase, nici măcar cerul nu-mi spusese. Dar el, tocmai el, nemăsurabilul, un ghem în preajma inimii sau o pânză sub piele, sufletul, VEDEA. Ceva strălucea într-o parte, imperfect, neterminat, om...pentru tine. Eu simțeam că, ori la capăt, ori la nod, împărțeam aceeași nemurire.

   Dacă viața și-ar fi răsucit ultima buclă în acea zi și m-ar fi adus în fața firului despicat, n-aș fi fost tristă. Aș fi știut că magia nu mai e o dorință imprimată stângaci și precoce de carțile lui Mihail D