Prea multe cuvinte , mi-ai spus și mult prea agitată…

Am tăcut și mi-am înghițit cuvintele ce urmau să vie.

Strigam înlăuntru plină de furie și cuvintele nerostite mă loveau ca o urgie zdrentuindu-mi sufletul și lăsându-mă pustie.

Tu ai crezut că dacă tac , cuvintele mele dispar și nerostite mor .

Da ai avut dreptate , însă literele se prăbușeau murind în mine , adunându-se ca frunzele de toamnă pe marginea lumii mele…

Atunci pentru fiecare cuvânt înăbușit în mine, mi-am permis să vărs câte o lacrimă.

Așa s-a născut marea.