Inca un inceput

Sper ca nu este ultimul, este doar inca unul.

De ceva vreme (2-3 ani mai exact), am inceput sa fac unele calcule referitoare la ziua in care voi fi o tanara pensionara. In povestile cu prieteni si cunostiinte, au fost si sunt pareri pro si contra, evident. Sunt oameni care nu-si mai gasesc rostul daca nu merg la un loc de munca, sunt altii care se bucura ca isi pot vedea de nepoti si sunt si oameni care stiu sa se bucure de libertatea pe care o da aceasta perioada din viata. Nu stiu cum voi vedea lucrurile in chiar acele zile, dar stiu ca imi doresc sa am timp pentru suflet. Pentru ca trebuie sa am timp sa asimilez tot ce ofera liniste, imi trebuie timp sa fac lucrurile in ritmul lor, nu mereu pe fuga. Am nevoie de timp, un timp care-mi lipseste acum.

A venit ziua in care am avut dreptul sa inaintez dosarul pentru pensionare anticipata cu penalizare (cum altfel la varsta mea?). Sunt hotarata ca, indiferent de valoarea penalizarii, sa profit de oportunitate. Emotiile le-am avut de cand am inceput sa construiesc dosarul si pana am primit numarul de inregistrare. Acum, astept. Se spune ca in maxim 45 de zile se da decizia, pe care daca o accept, devin pensionara, daca nu, mai merg la munca. O accept, clar, chiar daca ma astept sa fie o suma mai mica decat jumatate din salariul actual. Sunt apropiati care spun ca gresesc, ca pot sa mai lucrez, ca nu ne vom descurca cu banii. Poate vom gandi de doua ori inainte sa cheltuim, dar nu cred ca va fi o catastrofa. Daca ma uit la cum sta situatia in domeniul in care lucrez si, in special, in firma in care sunt, nu am motive sa cred ca in urmatoarea perioada salariul meu ar putea sa mai fie ca si pana acum. Macar trecerea spre banii primiti pe cuponul de pensie se face treptat, nu?

Imi place sa cred ca am invatat ceva in toata viata asta: daca vrei sa-ti fie bine, fa tu schimbarea.