Nu contest priceperea medicilor. De la niciun spital ori clinica. Dar nu poate decat sa ma revolte lipsa de comunicare de la UPU Cluj. Si asta nu tine nici de Arafat, nici de presedinte si nici de guvern. Asta tine doar de educatie. Incepand cu cei 7 ani de acasa si terminand cu cei 6 sau cati ori fi de medicina. Este strigator la cer ca eu, apartinator al unui pacient adus cu salvarea, sa stau ca tampita intr-o camera de 10 metri patrati, unde mai sunt alti 10 cretini ca mine in stand by. Toata lumea asteapta ca usa sa se deschida si sa auda vesti. Degeaba! Mult prea rar se deschide usa si atunci inseamna ca acel apartinator si-a tocat cel putin 6 ore acolo. E drept ca sunt putini cei de serviciu, e drept ca nu sunt multumiti de salarii, dar ce vina am eu, doamnelor, domnilor? Ce vina are comunicarea? Medicul nu are timp? Ok! Sa vina o asistenta si sa-mi spuna sa stau linistita ca ruda mea nu a murit, doar medicii nu sunt inca decisi ce sa faca, unde sa o trimita. E simplu, oameni buni. Nimeni nu e absurd, doar voi. Cei pentru care este doar inca o zi de munca. Cei pentru care ingrijorarea mamelor, fratilor, copiilor din antecamera nu conteaza. Iar aceasta nepasare este in stransa legatura cu managerul pe care-l aveti. Iar in acest caz (si) Clujul este al nimanui. Ma doare al dracului de tare ca este asa. Si ma doare fotografia pe care am facut-o in curtea Spitalului Clinic de Urgenta Cluj.